🌻 Vrejul de fasole care a crescut până la cer - poveste populară

       Ionica traia intr-o casuta cu mama lui. Ea isi castiga painea cosand haine, in timp ce Ionica lucra in gradina de zarazavat si avea grija de singura lor vaca pe nume Riska, pe care o mulgea in fiecare zi. Dupa o iarna foarte grea, in primavara urmatoare abia rasarise ceva in gradina lor de zarzavat si intr-o dimineata Ionica o anunta pe mama sa:

      – Mama, nu mai avem cu s-o haranim pe Riska. Va trebui s-o ducem la piata s-o vindem. Trista, mama ii spuse s-o duca la targ si s-o vanda.

      – Incearca sa obtii un pret bun pe ea, il sfatui pe fiul ei.

Ionica ii lega vacii o funie de gat si se indrepta cu ea spre targ. In drum spre oras se intalni cu un batran.

     – Unde duci vaca asta? Il intreba batranul pe Ionica.

     – La targ s-o vand. Avem mare nevoie de bani.

     – Iti cumpar eu vaca in schimbul acestor boabe fermecate, raspunse batranul. Vei vedea ca tu si mama ta nu veti mai avea nici un gand daca aceste boabe vor fi ale voastre.

     Lui Ionica tare i-ar mai fi placut sa-i faca mamei sale o bucurie, asa ca se invoi cu batranul si-i vandu vaca in schimbul boabelor fermecate si se grabi spre casa.

     – Dar fii atent! il atentiona batranul inainte sa se desparta unul de altul.

Cu ajutorul acestor boabe vei gasi comorile pe care mi le-a furat candva un urias lacom. Daca vei reusi sa le gasesti poti sa le pastrezi pentru tine.

    – Nemaipomenit! exclama Ionica, fericit ca daduse un astfel de noroc peste el.

    Cand mama sa a aflat despre afacerea lui Ionica s-a infuriat asa de tare, incat l-a trimis la culcare fara sa-i dea de mancare. De furie ea a aruncat boabele de fasole afara pe fereastra. Ionica s-a trezit dis-de-dimineta. Spre mirarea lui vazu ca fereastra era acoperita din afara cu o planta ciudata, uriasa, si anume, o fasole.
A deschis fereastra si cand s-a uitat in sus n-a putut sa ajunga cu privire pana in varful fasolei. S-a aruncat pe prima frunza si a inceput sa urce spre varf.

    – Probabil comoara se afla in varf, se gandi baiatul.

    A urcat pana in varf si acolo sus s-a trezit intr-un tinut minunat.
    A vazut in jurul sau palate minunate, cu turle care ajungeau pana la cer, fortarete inconjurate de ape lucitoare ca oglinda, pasari minunate care zburau lin in inaltul cerului senin. Dupa ce s-a saturat de privit atatea frumuseti, Ionica s-a gandit ca ar fi bine sa-si continue calatoria. S-a dat jos de pe vrejul de fasole si a pornit peste campie, sperand sa gaseasca ceva care sa-I potoleasca setea si foamea.

    Dupa vreo 2 ore de mers a ajuns la o casa si a batut la usa. In pragul usii a aparut o servitoare:

     – Sunt mort de oboseala, de foame si de sete! Pot sa intru sa ma odihnesc un pic?

     – Te-as ospata cu placere, raspunse servitoarea, dar stapinul meu e un urias care a mancat multi copii pana acum. Mi-e teama ca vei avea aceeasi soarta si tu, daca te va gasi aici la intoarcere.

Ionica nici n-a mai avut timp sa raspunda pentru ca de-afara s-a si auzit o voce tunatoare:

     – Cand va fi gata mancarea aceea?

     – Imediat stapane! Raspunse servitoarea.

Apoi l-a apucat pe Ionica de mana si l-a inchis in camara.

Intre timp, Uriasul cobora treptele cu pasi apasati.

     – Ei dracie! Simt miros de om! Cineva a umblat aici!

     – Da’ de unde, domnule. Se simte doar mirosul de carne care fierbe pe plita.

     – Bine, bine, da-mi mancarea ca mor de foame!

     Femeia ii umplu farfuria si o puse pe masa. Era acolo carne de carnat, 4 curcani si 12 felii de snitele. Dupa ce termina de mancat tot ce era pe masa, ii spuse servitoarei sa-i aduca banetul de aur ca vrea sa se „joace” putin cu el. Femeia I-a adus un sac mare, plin cu monede de aur. Si dupa ce i-a numarat, s-a dus in camera sa se odihneasca.

     Nu trecu mult timp ca se si auzira niste sforaituri de se cutremura casa. In acest timp, Ionica iesi din ascunzatoare, se apropie de masa, isi umplu sacul cu bani, il puse pe umeri si se indrepta cu el spre usa. Dar chiar in momentul in care trecu pragul usii, sacul se lovi de usa si aceasta incepu sa scartaie, iar uriasul se trezi.

     Ionica incepu sa alerge luandu-si picioarele in spinare si se urca pe vrejul de fasole. Uriasul, care se misca foarte greu, a cazut pe prima treapta si atata I-a trebuit pana s-a ridicat incat Ionica a avut timp sa inainteze pe vrej. Uriasul era asa de greu incat sub greutatea lui se rupse vrejul de fasole, iar el cazu in ocean si se ineca.

     Dupa ce Ionica a ajuns acasa, mama lui l-a imbratisat cu lacrimi de bucurie pe fiul ei si de-atunci in colo au trait in belsug si fericire datorita averii Uriasului. Iar odata cu trecerea anilor, isi gasi si o mireasa pe placul sau si traira fericiti pana la adanci batranete.

                                        🌻 Împărația unde oamenii nu visau niciodată

        Multe semintii s-au perindat pe sub soare de cand a fost durat acest pamant, dar niciuneia nu i-au lipsit visele.

       Ati putea crede ca a existat vreodata o semintie lipsita de acest balsam aproape nepamantean? Ei bine, era odata, intr-o tara indepartata, un popor de oameni care nu visau niciodata. tara lor era imprejmuita de un brau urias de piatra. Asa fiind, nici nu puteau spera sa viseze vreodata pentru ca visele nu pot trai in stransoarea apasatoare a unei temnite din piatra.

      Cat era ziua de mare, oamenii trebaluiau necontenit, fara a-si lasa o singura clipa gandurile sa zburde. Truda nesuferita, precum si neputinta gandului de a se elibera ii ostenea atat la trup cat si la minte, facandu-i sa astepte noaptea ca pe o binecuvantare. Cum venea timpul odihnei, isi lasau capul in perna si, vreme de cateva ore, dormeau un somn intotdeauna greu si monoton. A doua zi se trezeau si o luau de la capat, mereu si mereu, intocmai ca o moara ce se invarteste fara crutare, dar si fara simtire.

     Cat timp nu cunosteau si alt fel de viata, li se parea obisnuit sa nu viseze. Simteau si ei ca domneste pretutindeni o tristete si o vlaguiala tot mai daunatoare, dar nu stiau care era pricina. Vedeau ca viata lor, precum si casele si uneltele, nu se schimbasera cu nimic in ultimele sute de ani, dar nici prin gand nu le trecea care putea fi pricina. Pana una, alta, intre un rasarit si un apus de soare nu se intampla nimic neobisnuit.

     Intr-una dintre zile, pe cand se aflau cu totii in fata meselor, fiind ora pranzului, din vazduh cobori o pasare alba, uriasa, care purta in spate…un om. Cand se lasa deasupra pamantului, pasarea intinse o aripa in asa fel incat omul sa poata cobori cat mai lesne. Tanarul sosit din inaltul cerului se uita patrunzator la oamenii tarii unde nu se visa niciodata si spuse:

     – Bine v-am gasit, oameni buni! Bucurosi de oaspeti?

Mesenii nu raspunsera nimic. Se uitau cu neincredere si cu o oarecare teama, nevenindu-le parca sa creada ca este aievea ceea ce vedeau. intr-un tarziu, un batran prinse curaj si raspunse:

     – Esti pamantean ca si noi, cladit din carne si oase, ori esti insusi Dumnezeu cel mare si puternic?

     – Om, ca toti oamenii, unchiasule. Singura mea putere este pasarea aceasta care m-a adus aici. Am gasit-o cand era mica. Se ratacise de mama ei. Am luat-o si am ingrijit-o, intocmai ca pe un copil. Mare mi-a fost mirarea cand am vazut ca nu se mai opreste din crestere. in trei luni se facuse cat casa. Vrand sa-mi arate ca nu este o pasare obisnuita, la un an incepu sa vorbeasca deslusit, intocmai ca o fiinta omeneasca: ,,Stapane, a zis, mi-ai salvat viata cand eram fara nici un sprijin. A venit acum vremea sa te folosesti si tu de mine. Cere-mi orice, pentru ca puterile mele sunt nelimitate!”

      Intre timp, oamenii locului se apropiara mai mult de ciudatul lor musafir. Le disparuse teama si acum isi facuse loc o curiozitate aproape copilareasca.

      – Si ce anume i-ai cerut pasarii? vru sa cunoasca batranul.

      – Stiam de la mosul meu ca se afla undeva o tara inconjurata de munti inalti, cu crestele mereu inzapezite. De cand eram copil visam sa ajung pe acele meleaguri, unde nu calcase niciun alt muritor.

      – Visai? intreba omul cel batran. Ce talc are acest cuvant?

      – Imi doream nespus, raspunse oarecum mirat flacaul, incat nu am mai stat nici macar o clipa in cumpana si i-am cerut pasarii sa ma poarte spre acel taram. M-am ridicat in spatele ei si, dupa un zbor in inaltul cerului, iata-ma printre voi.

O tacere adanca se asternu. Nimeni nu indraznea sa scoata o vorba, desi erau multe pe care nu le pricepusera. in infruntarea dintre curiozitate si neputinta de a-si lasa gandurile sa colinde fara nici o stavila, invinse aceasta din urma.

       Vazand ca noul venit era un om pasnic, sfatul batranilor acelei tari hotari sa ii ofere ospitalitatea. De atunci, tanarul calator al vazduhului ramase printre noii lui prieteni. Umbla de colo pana colo, privind cu interes atat oamenii, cat si locurile. Simtind braul acela de piatra care imprejmuia tara, incepu sa traiasca cu teama ca, intr-o zi, va ramane fara aer si se va sufoca.

       – Cum puteti trai vesnic inchisi intre zidurile cele inalte pana la cer? intreba el. Nu va simtiti stingheri, nu pricepeti ca sunteti prizonieri intr-o inchisoare unde nu patrunde niciodata suficienta lumina?

      – N-avem defel astfel de ganduri. Pana sa sosesti pe meleagurile noastre credeam ca suntem singurii oameni de pe acest pamant. De fapt, ce folos sa aflam adevarul daca tot nu ne face trebuinta?

     – Bine, nu se lasa baiatul, dar poate ca ati fi avut de invatat lucruri folositoare daca ati fi cunoscut si alti oameni. Viata voastra poate ca ar fi fost mai buna si mai frumoasa!

     – De ce sa fie altfel, daca pana acum a fost croita pe masura dorintelor noastre?

     – Oare chiar este croita pe masura dorintelor voastre?

Omul nu mai raspunse nimic. Se apleca asupra lucrului sau, facand sa dispara orice urma de preocupare de pe fata lui. Parea o statuie ale carei maini incepusera sa se miste prin cine stie ce minune.

      „Neobisnuiti oameni”, gandi baiatul in sinea lui. Cu toate acestea, incepuse sa simta o mila nesfarsita pentru ei. Vazadu-i cum se chinuie sa macine boabele de grau cu ajutorul unei rasnite din piatra, merse de-a lungul unui fir de apa, pana ce gasi un loc numai bun pentru ridicarea unei mori. Dupa ce gasi locul cu pricina, cazu pe ganduri, incercand sa-si inchipuie cum ar aseza-o mai bine. Cand vazu cu ochii mintii ceea ce dorea, zambi multumit. Cei din jur il urmarisera cu surprindere, fara sa priceapa de ce a stat minute in sir nemiscat si, mai cu seama, de ce zambea de unul singur. Cu toate acestea, nu indrazni nimeni sa il intrebe ceva.

      In numai cateva zile, oaspetele reusi, ajutat si de ceilalti, sa ridice o minunatie de moara. Cand vazura bietii oameni la ce foloseste, crezura cu adevarat ca tanarul lor oaspete fusese totusi trimis de Bunul Dumnezeu. Cum prinsesera drag de el, mai marii tarii se stransera laolalta, il chemara si ii spusera:

      – Dragul nostru, am dori sa cunosti cat de mult pretuim binele pe care ni l-ai facut si cat de mare este grija pe care ti-o purtam. Oamenii nostri au bagat de seama ca, de la un timp, esti cam bolnav si am vrea sa te aratam celei mai mari vindecatoare din tara.

      – Eu, bolnav? se minuna flacaul.

      – Fara indoiala, altfel de ce ai ramane minute in sir cu privirea atintita undeva departe?

      – Bunii mei prieteni, rase tanarul, acelea sunt clipele in care gandurile mele sunt lasate libere. Bunaoara, asa s-a nascut ideea acelei mori.

      – Vrei sa spui ca in clipele in care stai de pomana tu nascocesti asemenea lucruri?

      – Desigur, asa au aparut toate lucrurile facute de om. Puterea gandului este mai mare decat ati putea crede. Totul este sa nu ii puneti stavila atunci cand trebuie sa il lasati slobod.

      Mult s-au minunat cand au auzit asemenea cuvinte. inca o data, aveau temei sa creada ca in fata lor nu se gasea un om obisnuit.

      Intr-o noapte, tanarul nostru avu un cosmar ingrozitor. Se facea ca se afla pe spatele pasarii sale uriase si ca aceasta il azvarle intr-o prapastie fara fund. inspaimantat de vis, se trezi in toiul noptii cu cativa oameni langa el.

      – Ce s-a intamplat, dragul meu? il intreba cineva. Oare a patruns vreun duh necurat in sufletul tau si nu-ti da pace?

      – Nici vorba, ii linisti el, dezmeticindu-se. Am avut un vis urat.

      – Un vis? Prin urmare tu poti avea asemenea vise si noaptea?

      – Mai cu seama noaptea, numai ca visele noptii nu cunosc nici un stapan. De aceea, se nimereste uneori sa visezi si ce nu iti place. Asa am patit-o eu mai inainte.

     „Mai, sa fie! Curios mai este si tanarul acesta, gandira oamenii care nu stiau sa viseze. Daca isi pierde vremea cu vise si ziua si noaptea, cand mai are timp sa faca si altceva?”

      Si totusi, timp avea din belsug. Pusese sa se ridice si alte mori, asa incat rasnitele de piatra fusesera aruncate si in curand uitate. Apoi, ii invata sa cladeasca poduri durabile peste cursurile de apa, sa coaca oalele in cuptoare spre a le face mai durabile si cate, cate altele! De fiecare data, inainte sa cladeasca ceva, cadea pe ganduri. Oamenii nu se mai mirau, iar in clipa in care il vedeau zambind, stiau ca in mintea lui se conturase iarasi ceva folositor pentru ei.

      Cu fiecare zi, oamenii care nu visau pretuiau tot mai mult puterea gandului si a viselor si, in egala masura, isi dadeau seama ca, fara ele, erau ca niste papusi din lut miscate de colo pana colo de o mana nevazuta. Pe negandite, in mintea lor se nascu intrebarea daca ei vor putea visa vreodata. Se stransera iarasi laolalta, in frunte cu cei mai batrani si mai intelepti oameni ai tarii si il intrebara pe oaspetele lor ceea ce ii nelinistea. Ba, inca, un intelept il intreba si mai mult:

      – Spuneai ca lucrarile facute de om s-au nascut prin puterea gandurilor. inseamna ca inaintasii nostri, care ne-au lasat mostenire uneltele, casele, precum si bruma de cunostinte pe care o avem, au cunoscut aceasta putere? Este oare cu putinta ca ei sa fi fost oameni ca toti ceilalti, iar mai tarziu sa-si fi pierdut, cine mai stie de ce, putinta de a visa?

      – Este neindoielnic ca asa s-a intamplat, zise baiatul.

      – Sa nadajduim atunci, ca, intr-o zi ne vom recapata puterea de a visa?

      – Oameni buni, zise pasarea uriasa care, de cand aparuse pe acel taram nu scosese nici un cuvant, in zborurile mele am aflat ca stramosii vostri si-au pierdut darul visarii in clipa in care in jurul tarii lor au inceput sa creasca acesti munti inalti. Singuratatea si lipsa puterii de a vedea departe, catre linia orizontului, au facut ca in fiecare zi sa moara cate un vis. Nu peste multa vreme, inaintasii vostri nici nu mai stiau ce inseamna a visa.

     – Dar ce ne ramane de facut, pentru ca nici asa nu putem ramane?

     – Asteptati, le spuse pasarea. Eu si cu stapanul meu ne vom ingriji de toate. Hai, stapane, urca pe spatele meu, ca avem lung drum de facut!

Flacaul urca, asa cum i se ceruse si cat ai clipi din ochi se aflau deja in inaltul cerului.

Zbura pasarea cea alba cale lunga, lasand in urma tari nenumarate pana cand ajunse intr-o tara frumoasa cum nu erau multe in lume.

      – Stapane, vezi catre miazanoapte un castel de culoarea aurului stralucitor?

      – Il vad, raspunse baiatul.

      – Ei bine, acolo traieste Zana Viselor. Coboara si cere-i cateva seminte de mac, din cele fermecate.

il lasa la pamant si, in timpul cel mai scurt, se infatisa inaintea Zanei.

      – Zana a Viselor, da-mi cateva seminte de mac din cele fermecate, si iti voi ramane recunoscator toata viata.

      – Iti daruiesc cu toata inima lucrul pe care mi-l ceri, intrucat asteptam de mult amar de timp sa pot infaptui ceva pentru nefericitii aceia.

Baiatul isi lua semintele, multumi Zanei si se inapoie la pasarea cea puternica.

      – Buna treaba ai facut, stapane. Acuma tin-te bine, ca am sa zbor mai iute decat gandul.

      Nu trecu mult si se aflau deja deasupra tarii oamenilor fara vise.

      – Fierbe semintele de mac si da fiecaruia sa bea cate o gura din fiertura obtinuta. ii va cuprinde un somn lung si odihnitor, in care vor avea cele mai frumoase vise. intre timp, eu plec sa imi aduc surioarele. impreuna, trag nadejde sa urnim din loc muntii acestia inalti.

Ajuns printre noii sai prieteni, baiatul le imparti din fiertura miraculoasa, care ii adormi de indata.

      Cat dura somnul lor, pasarea fermecata veni cu suratele sale si apucara cum putura de munti, tarandu-i usor, usor, pana la capatul lumii. Numai intr-o parte a tarii au lasat, totusi, un munte ca sa nu le lipseasca cu desavarsire.

      Cand s-au trezit, oamenii aveau fetele imbujorate de o placere cum nu mai traisera nicicand. Pentru intaia data, gustasera din placerea atat de sfanta a visului. Vazand ca a disparut si braul de piatra care inconjura altadata tara, se simtira cu adevarat eliberati. De acum, nici privirea si nici gandul nu le mai erau stavilite.

      Multumit de misia indeplinita, baiatul incaleca pasarea uriasa si se grabi sa se intoarca in tara sa, acolo unde oamenii gustasera dintotdeauna din dulceata visului.

                                                  🌻 Tatăl lui Simon Guy De Maupassant 

 🌻 Partea întâi

       Sunase de amiază. Poarta școlii se deschise și copiii năvăliră afară, îmbrâncindu-se să iasă mai repede. Dar în loc să se risipească iute și să se ducă acasă, la masă,  cum făceau în fiecare zi, se opriră după câțiva pași, se  adunară în grupuri și începură să șoptească între ei.

      În dimineața aceea, Simon, fiul Blanchottei, venise la școală pentru prima oară. 

      Toți auziseră acasă la ei vorbindu-se despre Blanchotte. Cu toate că era bine primită în lume, mamele vorbeau despre ea cu un fel de compătimire puțin cam disprețuitoare, care îi pătrunsese și pe copii, fără să știe de ce. 

      Pe Simon nu-l cunoșteau, pentru că nu ieșea niciodată în drum și nu făcea ștrengării cu ei pe ulițele satului sau pe malul râului. Așa că nu le plăcea. Îl primiseră cu oarecare bucurie amestecată cu o mare mirare, și-și repetaseră unul altuia cuvintele rostite de un băiat de paisprezece-cincisprezece ani, care părea că știe multe,  după cum clipea de șmecherește: 

      - Știți...Simon...n-are tată ! 

      Băiatul Blanchottei se ivi în pragul școlii. 

      Avea șapte sau opt ani. Era cam palid, foarte curat,  părea sfios, aproape stângaci. 

     Se întorcea acasă, la maică-sa, când, grupurile de colegi care șopteau mereu și-l priveau cu ochi răutăcioși și cruzi de copii care pun la cale ceva, îl înconjurară încet-încet și îl închiseră ca într-un cerc. Stătea acolo încremenit în mijlocul lor, surprins și încurcat, neînțelegând ce aveau să-i facă. Dar băiatul care adusese vestea, mândru de primul lui succes, îl întrebă: 

     - Cum te cheamă pe tine ? 

     El răspunse: 

     - Simon. 

     - Simon și mai cum ? 

Copilul repetă încurcat: - Simon. 

Băiatul strigă: - Trebuie să te cheme Simon și încă într-un fel...Așa..Simon...ăsta nu e un nume. 

Gata să plângă, el repetă pentru a treia oară: 

    - Mă cheamă Simon. 

    Ștrengarii începură să râdă. Băiatul, victorios, ridică glasul: 

    - Vedeți și voi că n-are tată. 

    Se făcu tăcere. Copiii erau uluiți de lucrul acesta extraordinar, cu neputință, monstruos: un băiețel care n-are tată. Îl priveau ca pe-o minune, ca pe o ființă nefirească și simțeau că disprețul mamelor lor pentru Blanchette pe care nu și-l explicaseră până atunci, creștea în ei. 

    Simon se rezemase de un copac ca să nu cadă. Stătea ca trăsnit de o nenorocire fără leac. Căuta să se explice . Nu găsea însă ce să le spună, nu putea dezminți faptul îngrozitor că nu avea tată. În sfârșit, palid, le strigă la întâmplare: 

    - Ba da, am și eu tată. 

    - Și unde e ? întrebă băiatul. 

   Simon tăcu; nu știa. Copiii râdeau, ațâțați. Acești copii de țară, asemănători cu niște jivine mici, erau  îmboldiți de nevoia crudă care împinge găinile dintr-o dată să năvălească asupra uneia dintre ele care a fost rănită. 

   Simon zări deodată un vecin, copilul unei văduve, pe care îl văzuse totdeauna numai cu maic-sa, cum umbla și el. 

   - Nici tu, spuse el, n-ai tată. 

   - Ba da, spuse băiețelul, eu am. 

   - Unde e ? întrebă Simon. 

   - A murit, spuse copilul cu o mândrie nemăsurată. Tata e la cimitir. 

    Un murmur de aprobare trecu printre ștrengari, ca și cum faptul de a avea un tată mort, la cimitir, l-ar fi înălțat pe colegul lor, strivindu-l pe cel care n-avea de loc. Și drăcușorii ăștia, ai căror tați erau mai toți răi, bețivi, hoți și aspri cu nevestele lor, se îngrămădeau și-l strângeau din ce în ce mai tare pe Simon, ca și cum ei, copiii legitimi, ar fi vrut să-l înăbușe pe cel care era în afara legii. 

    Deodată, unul care era lângă Simon, scoase limba batjocoritor la el și strigă:

   -N-are tată ! N-are tată ! 

      Simon îl apucă cu amândouă mâinile de păr și începu  să-l lovească cu picioarele, în vreme ce îl mușca aprig de obraz. Se iscă o îmbrânceală generală. Cei doi bătăuși fură despărțiți. Simon rămase lovit, zgâriat, zdrobit, tăvălit în țărână, în mijlocul cercului de ștrengari care aplaudau. Când se ridică scuturându-și mașinal cu mâna cămășuța plină de praf, cineva îl strigă: 

     - Du-te și spune-i lui taică-tu. 

     Atunci simți că în inimă i se prăbușește ceva. Erau mai puternici decât el, îl bătuseră și nici nu le putea răspunde, pentru că simțea bine că era adevărat, că el n-avea tată. Încercă, plin de mândrie, să lupte câteva clipe cu lacrimile care-l sugrumau. Se înăbuși, apoi începu să plângă zguduit de suspine, fără glas. 

    O bucurie sălbatică îi cuprinse pe dușmani și, firește,  tot ca niște sălbatici care încearcă o mulțumire grozavă, se luară de mână și începură să joace o horă în jurul lui, repetând un refren: 

    - N-are tată ! N-are tată ! 

    Dar Simon încetă deodată să plângă. Se înfurie cumplit. Sub picioarele lui erau destule pietre; le culese și le  aruncă din toate puterile în călăii lui. Doi sau trei fură atinși și o luară la fugă țipând. Băiețelul părea atât de înspăimântător, încât ceilalți fură cuprinși de panică.  Se risipiră și fugiră, lași, cum e întotdeauna mulțimea în fața unui om ieșit din fire. 

    Când rămase singur, copilașul fără tată o luă la fugă spre câmpie, pentru că își adusese aminte de ceva care îl făcuse să ia o hotărâre mare. Voia să se înece în râu. 

    Își aduse aminte în adevăr că, cu vreo săptămână înainte, un biet nenorocit, un cerșetor, se aruncase în apă pentru că nu mai avea bani. Simon fusese acolo când îl  scoseseră din râu și bietul om, care de obicei îi părea jalnic, murdar și urât, îl izbise prin înfățișarea lui liniștită,  obrajii lui palizi, barba lungă, udă și ochii deschiși, foarte  senini. În jurul lui se spunea :A murit”. Cineva adăugase: „Acum e fericit”. Simon voia și el să se înece, pentru că nu avea tată, ca nenorocitul acela care n-avea bani. 

    Ajunse lângă apă și o privi cum curge. Câțiva pești zburdau repezi în unda limpede și, din când în când, făceau un salt și prindeau musculițele care zburau pe deasupra  apei. Conteni din plâns pentru că manevra lor îl interesa foarte mult. Dar cum, după clipele de liniște ale unei mari furtuni, se pornesc dintr-o dată vânturi care îndoaie copacii și aleargă până la marginea zării, tot așa îl bântuia și pe el din când în când, cu o durere ascuțită, gândul: „ Am să mă înec pentru că n-am tată”. 

   Era foarte cald, foarte bine. Soarele blajin încălzea iarba. Apa strălucea ca o oglindă. Simon trecea prin clipe de  fericire, era cuprins de acea moleșală care vine după lacrimi și ar fi vrut grozav să doarmă acolo, în iarbă, la căldură. 

    O broscuță verde sări la picioarele lui. Încercă s-o prindă. Îi scăpă. O urmări și fu gata s-o prindă de  trei ori la rând. În sfârșit o apucă de vârful lăbuțelor de  dinapoi și începu să râdă văzând cum se trudea vietatea să scape. Își aduna picioarele lungi și pe urmă le deschidea brusc, le lungea dintr-o dată țepene ca două bare. În vremea asta, ținându-și ocii ațintiți - ochii rotunzi încercuiți  cu aur - bătea aerul cu lăbuțele dinainte care se zbăteau ca niște mâini. Simon își aduse aminte de o jucărie făcută din scândurele înguste, prinse în cuie, în zigzag, unele deasupra altora, care, printr-o mișcare asemănătoare, manevrau exercițiul spldățeilor fixați deasupra lor. Atunci se gândi la casa lui, și pe urmă la maică-sa, și cuprins de o tristețe adâncă, începu iar să plângă. Tot trupul îi era scuturat de fiori. Îngenunche și-și spuse rugăciunea  ca înainte de culcare. Dar nu putu s-o isprăvească, pentru că fu năpădit de suspine grăbite, furtunoase. Nu se mai gândea la nimic, nu mai vedea nimic în jurul lui, nu mai era ocupat decât cu plânsul. 
 

    🌻 Partea a doua

       Deodată o mână grea i se așeză pe umăr și o voce groasă îl întrebă :

       - Ce te necăjește așa, băiețele ?

      Simon se întoarse. Un muncitor voinic, cu barba și părul negre și crețe, îl privea cu bunătate. Copilul răspunse cu lacrimi în ochi și-n gâtlej:

      - M-au bătut...pentru că...eu...eu..n-am...tată...n-am tată.

      - Cum, spuse omul zâmbind, păi toată lumea are un tată !

      Copilul mai spuse încă o dată cu greutate, printre sughițuri de deznădejde:

      - Eu..eu...eu n-am.

     Atunci muncitorul deveni serios; îl recunoscuse pe fiul Blanchottei și cu toate că era nou-venit prin partea locului, îi cunoștea vag povestea.

    - Haide, spuse el, liniștește-te, băiete, și vino cu mine la maică-ta. O să ți se dea...un tată.

    O luară la drum, voinicul de mână cu copilul, și omul zâmbea iar, pentru că nu-i părea rău s-o vadă pe Blanchotte, despre care povestea că e cea mai frumoasă fată din ținut. Poate că-și mai spunea în mintea lui că o fată care a greșit o dată putea să mai greșească și a doua oară.

    Ajunseră în fața unei căsuțe albe, foarte curate.

   - Aici, spuse copilul, și strigă: Mamă !

    O femeie se ivi, și muncitorul încetă deodată să mai zâmbească, pentru că înțelese pe loc că nu era de glumit cu fata asta voinică, palidă, care stătea serioasă în prag, ca și cum ar fi vrut să apere de un bărbat pragul casei în care mai fusese trădată o dată de un altul. Omul, sfios, cu șapca în mână, îngână:

    - Uite, doamnă, îți aduc băiețelul care s-a rătăcit pe malul râului.

Dar Simon sări de gâtul maică-si și spuse plângând iar:

   - Nu, mamă, am vrut să mă înec pentru că ceilalți m-au bătut...m-au bătut...m-au bătut pentru că nu am tată.

    O roșeață arzătoare acoperi obrazul tinerei femei; cu inima zdrobită, își îmbrățișă cu patimă copilul. Lacrimi repezi i se rostogoleau pe față. Bărbatul, mișcat, rămăsese locului, nemaiștiind cum să plece. Dar Simon se repezi deodată la el și-i spuse:

    - Nu vrei dumneata să fii tatăl meu ?

    Se făcu o tăcere adâncă. Blanchotte, mută și chinuită de rușine, se rezemase de perete, cu mâinile pe inimă. Copilul, văzând că nu i se răspunde, rosti iar:

    - Dacă nu vrei, am să mă întorc înapoi, să mă înec.

    Muncitorul o luă în glumă și răspunse râzând:

    - Bine, vreau.

    - Cum te cheamă, întrebă atunci copilul, ca să știu ce să le răspund băieților când or vrea să-ți afle numele?

    - Philippe, răspunse bărbatul.

    Simon tăcu o clipă, ca să-și bage în cap numele ăsta, apoi întinse brațele împăcat și spuse:

    - Atunci, Philippe, tu ești tatăl meu.

    Muncitorul îl ridică în brațe, îl sărută repede e amândoi obrajii și fugi în grabă, cu pași mari.

    A doua zi, când copilul intră în clasă, fu primit cu un zâmbet răutăcios; la ieșire, când băietanul vru să înceapă iar, Simon îi aruncă în cap, ca pe o piatră, cuvintele acestea:

    - Pe tata îl cheamă Philippe.

Din toate părțile țâșniră urlete de bucurie:

- Care Philippe ?...Philippe și mai cum ?...Ce e aia Philippe ?...de unde l-ai scos și pe Philippe ăsta ?...

Simon nu răspunse nimic; de neclintit în credința sa, îi înfruntă cu privirea, gata mai curând să se lase  martirizat decât să fugă de ei. Învățătorul  îl scăpă de copii și Simon se întoarse la maică-sa.

     Timp de trei luni, Philippe, muncitorul cel voinic, trecu des prin fața casei Blanchottei și câteodată se încumeta chiar să-i arunce câte o vorbă, când o vedea cosând la fereastră. Ea îi răspundea totdeauna politicos, era totdeauna serioasă, nu râdea niciodată cu el și nu-l lăsa să intre în casă. Cu toate astea, Philippe își închipuia, pentru că era puțin cam înfumurat, ca toți bărbații, că adesea, când vorbea cu el, Blanchette era mai îmbujorată decât de obicei.

     Dar când ți-ai pierdut numele bun, e foarte greu să ți-l redobândești și rămâne pentru totdeauna atât de șubred încât, cu toată stăpânirea grijulie a Blanchottei, în sat oamenii începură să bârfească.

     Simon însă îl iubea foarte mult pe noul lui tată și aproape în fiecare seară, când amurgea, se plima cu el. Se ducea sârguitor la școală și trecea foarte demn printre colegii lui, fără să le mai răspundă.

     Totuși, într-o zi, băietanul care îl atacase prima dată îi spuse:

     - Ai mințit, n-ai un tată pe care îl cheamă Philippe.

     - De ce ? Întrebă Simon foarte emoționat.

     - Pentru că dacă ai avea, ar fi bărbatul mamei tale.

     Simon se tulbură în fața justeței acestui raționament, însă răspunse:

     - Totuși e tatăl meu.

     - Poate, zise băietanul rânjind, dar nu e chiar de-adevărat tatăl tău.

     Țâncul Blanchottei plecă fruntea și porni visător spre fierăria lui moș Loizon, unde lucra Philippe.

     Fierăria asta parcă era îngropată sub copaci. Înăuntru domnea întunericul; numai dogoarea roșie a unei vetre uriașe lumina cu reflexe mari cinci fierari cu brațele goale, care loveau în nicovale cu un zgomot asurzitor. Stăteau în picioare, încinși ca niște diavoli, ciu ochii ațintiți asupra fierului arzător pe care îl chinuiau și gândurile lor grele se ridicau și se lăsau o dată cu ciocanul.

     Simon intră nevăzut și se duse binișor să-și tragă prietenul de mânecă. Acesta se întoarse. Deodată lucrul se opri și toți oamenii se uitară foarte atenți la el. Atunci, în mijlocul tăcerii neobișnuite, se auzi vocea subțirică a lui Simon:

     - Auzi, Philippe, băiatul Michaudei mi-a spus adineauri că nu ești tatăl meu de-adevărat.

     - De ce ? întrebă muncitorul.

Copilul răspunse cu toată nevinovăția: - Pentru că nu ești bărbatul mamei.

Nimeni nu râse. Philippe rămase în picioare, cu fruntea sprijinită de mâinile lui mari, încleștate pe coada ciocanului proptit de nicovală. Se gândea. Cei patru  tovarăși îl priveau, și Simon, mărunțel între uriașii ăștia, aștepta neclintit. Deodată, unul dintre fierari îi spuse lui Philippe, răspunzând parcă gândurilor tuturor:

     - Totuși Blanchotte e o fată bună, cumsecade, harnică și așezată, cu toată nenorocirea care i s-a întâmplat, și  ar fi o nevastă cum se cuvine pentru un om de treabă.

     - Da, e adevărat, spuseră ceilalți trei.

Muncitorul continuă:

     - E vina ei dacă a greșit ? I-a făgăduit că o ia de nevastă. Cunosc și eu destule care se bucură de cinste azi și care au făcut la fel.

     - Da, e adevărat, răspunseră în cor ceilalți trei.

Și urmă:

     - Numai bunul Dumnezeu știe cât s-a trudit sărmana, ca să-și crească singură băiețelul, și cât a plâns de când iese din casă numai până la biserică !

     - Și asta-i adevărat, ziseră ceilalți.

     Nu se mai auzeau decât foalele care ațâțau focul din vatră.

Philippe se aplecă deodată spre Simon.

     - Du-te și spune-i mamei tale că am să viu să vorbesc cu ea astă-seară.

Apoi luă copilul de umeri și-l împinse afară.

     Se întoarse la munca lui și cele cinci ciocane căzură împreună pe nicovale, ca o singură lovitură. Bătură fierul așa până noaptea, puternici, voinici, veseli, ca niște oameni mulțumiți. Dar așa cum clopotul cel mare al unei catedrale răsună în zilele de sărbătoare pe deasupra dangătului celorlalt clopote, ciocanul lui Philippe domina zgomotul celorlalte și se repezea în fiece clipă cu un vuiet asurzitor. Iar el, cu ochii aprinși, muncea pătimaș, drept, în mijlocul scânteilor.

     Cerul era acoperit de stele când Philippe bătu la ușa Blanchottei. Își pusese hainele de duminică, o cămașă curată, și-și pieptănase barba. Femeia se ivi în prag și-i spuse mâhnită:

     - Faci rău că vii după căderea nopții, domnule Philippe.

El vru să răspundă, îngână ceva, apoi tăcu, emoționat în fața ei. Ea urmă:

     - Pricepi și dumneata că nu trebuie să se mai vorbească despre mine.

Atunci Philippe izbucni:

     - Ce-nsemnătate mai are asta, dacă ai vrea să te măriți cu mine !

Nici un răspuns, dar i se păru că aude în întunericul odăii răbufnirea căderii unui trup. Intră repede; Simon, culcat în patul lui, prinse cu urechea zgomotul unei sărutări și câteva cuvinte șoptite încet de maică-sa. Apoi, deodată, fu ridicat de mâinile prietenului său și cel care îl ținea ridicat cu brațele lui de Hercule îi spuse:

     - Să le spui colegilor tăi că tatăl tău e Philippe Remy, fierarul, și că are să le rupă urechile tuturor celor care au să se atingă de tine.

     A doua zi, când clasa era plină și lecția trebuia să înceapă, Simon se ridică în picioare, palid și cu buzele tremurând, și spuse cu o voce limpede:

    - Tatăl meu e Philippe Remy, fierarul, și-a făgăduit c-o să le rupă urechile tuturor celor care s-ar mai atinge de mine.

    De data asta nimeni nu mai râse, pentru că îl cunoșteau bine pe Philippe Remy, fierarul și era un tată de care oricine ar fi fost mândru.

                                                      🌻 Vulpea firoscoasă

         Într-o vie paragină își făcuse culcușul o vulpe. Acolo fătase și crescuse mai multe rînduri de pui. Stăpînul viei era un pierde-vară, care aștepta să-i dea cineva mură în gură. În toate verile croia la planuri cum să-și lucreze via, dară nu punea mîna să facă nimic. Via din ce în ce se părăginea.

        Cei din urmă pui ai vulpei se făcuse cățelandri. Începuseră și ei a sări din cuib. Într-una din zile, unul din puii de vulpe zise mamei lor:

       — Mamă, nu e bine de noi.

       — Dară de ce, mă? întrebă mumă-sa.

       — Am auzit azi pe stăpînul viei, răspunse cățelandrul de vulpe, zicînd: „Mă, da’ ce mare a crescut bălăriile astea. Săptămînă viitoare am să pui s-o sape.“

       — Tăceți din gură și cătați-vă de treabă, le zise vulpea bătrînă, cunosc eu cine este stăpînul viei.

       Vara trecu și nici o postată de pămînt nu fu ridicată din vie.

       În vara următoare cățelandrii își făcuseră și ei fiecare cîte un culcuș.

       Ieșind la vînătoare, fiecare încotro putea, auziră iarăși pe stăpînul viei, care venea din cînd în cînd să-și vază via, că are de gînd să și-o sape.

      — Mamă, zise unul, după ce se adunară cu toții împregiurul bătrînei vulpi, am auzit azi pe stăpînul viei că are să puie să smulgă cu mînele burianul din vie și să-i dea o săpătură țeapănă, căci prea s-a înțelenit pămîntul.

      — Ia cătați-vă de treabă, vă spui eu, și n-ascultați la fleoanca lui, zise bătrîna.

Trecu și vara asta și nici un buruian nu se clinti din loc.

     În cealaltă vară ce sosi, cățelandrii de vulpe se făcuse vulpi cumsecade și fiecare din ei avea cațelandri.

     Într-una din zile se adunaseră toți vulpoii și vulpile cu cățelandrii lor la vulpea bătrîna și-i spuseră:

     — Mamă, am auzit azi pe stăpînul viei că de s-ar usca mai bine burianul, căci are de gînd să dea pîrjol viei la toamnă, căci și așa nu-i aduce nici un folos, și apoi vrea să limpezească locul.

     — Ei, dragii mei, acum să vă luați ale trei fuioare și să vă risipiți ca puii de potîrniche care încotro va vedea cu ochii; căci nebunul este în stare să facă o așa becisnicie.

                                                🌻 Tararaua nemțească snoavă populară

        În vremea de demult, pe cînd și dracii umblau pe pămînt și-i cunoștea lumea, căci azi nu se mai cunosc oamenii din draci, în vremea de demult, zic, s-a întîlnit odată un neamț cu un drac, și se cam luară la colț. Dracul zicea că el știe să cînte un cîntec frumos și lung. Neamțul se fălea că el știe să cînte un cîntec mai frumos și mai lung decît dracul. Se ciorovăiră ei ce se ciorovăiră, dară cîtuși de cît nu se putură ajunge din vorbă ca să se înțeleagă.

       Tocmai erau să se și ciomăgească, iată că ajunge și un pui de românaș și intră și dînsul în vorbă. Din una din alta, înțelese el despre ce este gîlceava. Atunci le zise:

       — Măi, vreți voi să faceți pace?

       — Vrem, răspunseră ei.

       — Trebuie să vreți, le mai zise românașul, că de unde nu, vă fac morișcă în păr. Iacă, tu, neamțule, să porți pe dracul în cîrcă, pînă își va sfîrși cîntecul. Apoi, tu, drace, să porți pe neamț în spinare, pînă își va cînta și dînsul cîntecul. După aceasta vă veți răfui voi între voi socoteala, căci se va vedea al cui va fi cîntecul mai lung.

      — Primim.

      — Ne învoim.

Răspunseră deodată amîndoi.

     Neamțul luă pe dracul în spinare și începu a-l purta, iară dracul începu să cînte. Un an de zile încheiete purtă neamțul pe drac în cîrcă, în care timp dracul făcu ce făcu și isprăvi cîntecul.

    Românul sta doparte, își răsucea mustața, rîzînd de astă bazaconie.

    Acum luă și dracul pe neamț în cîrcă și începu să-l poarte. Neamțul începu și el să cînte. Dracul îl purtă un an, îl purtă doi, îl purtă trei și neamțul, ca să sfîrșească, ba. Dracul tot aștepta să-i spuie că a sfîrșit, dară neamțul nici că avea gînd. Începu dracul a cam pierde răbdarea, dară înghiți la noduri, căci așa le fusese vorba.

    Românul rîse de dînșii, pînă ce se strîmbă de rîs. Se ținea cu mîinile de pîntece și rîdea.

    În cele de pe urmă, către al șaptelea an, i se acrise și dracului de atîta tarara, căci neamțul tararaua mi-și cînta. Îl mai purtă ce-l mai purtă, plin de obidă și de necaz, dară neamțul ședea bine în cîrca dracului și nici pomeneală nu era de isprăvit. Doisprezece ani trecu și neamțul cînta mereu și dracul îl purta mereu în cîrcă. Cît p-aci era să plesnească dracul de necaz. Biruindu-l supărarea și, scos din orice răbdare, se incumese și întrebă:

    — Mai ai mult, mă neamțule, că mi-ai împuiat urechile cu tararaua ta?

    — O! O! D-abia am început, răspunse neamțul.

    Atunci dracul, nemaiputîndu-se ține de necaz, trînti pe neamț jos, căruia îndată îi plesni pantalonii în genuchi și gherocul în coate și la subsioare. Și d-atunci a rămas zicătoarea: Tararaua nemțească.

    Iară românașul nostru leșinase de rîs, de astă întîmplare, podidindu-l lacrămile.

                                                      🌻 Scrie, logofete, scrie!

         Era un boier poznaș, căruia nu prea putea să-i intre în voie fitecine. Odată, avînd trebuință boierul de un logofăt, dete sfară printre logofeți despre una ca aceasta.

         De îndată droaia de logofeți începu a merge la boierul, și cu metanie plecată, cerea să fie priimit în slujbă. Boierul, care știa că numai să arunce cu căciula și va veni o spuză de logofeți, ca părul din cap, se ținea cam greu. Și cum era și de poznaș, pe fiecare din logofeți cum venea, așa îl trimetea să se plimbe.

        Un potcaș de logofăt, însă, îi veni de hac. Cum se înfățișă la boierul, nu știu ce făcu, nu știu ce drese, că boierului îi cam plăcu boiul, înfățișarea și vorbele lui, căci, ce e drept, erau hazlie ș: țanțoșe. După ce îi arătă hîrtie și condei, îi zise și lui, cum zisese și la toți ceilalți logofeți, care mai venise:

        — Scrie, logofete!

        — Scriu, boierule, răspunse el.

       Și după ce scrise aceste vorbe, stătu. Boierul, văzînd că așteaptă și nu mai scrie, îi zise iarăși:

       — Scrie, logofete, scrie!

       — Scriu, boierule, scriu.

       Astfel merse treaba pînă de vro cincisprezece, douăzeci de ori.

       În cele de pe urmă, luă boierul să vază ce scrisese.

       — Tu ești de mine, porc-de-cîine, îi zise boierul și de astăzi chiar să știi că ești în slujba mea.

       — Mă cam bătea pe mine gîndul despre una ca asta, boierule, răspunse el zîmbind.

      Apoi, luîndu-și inima în dinți, întrebă și el pe boier, zicînd:

      — Te rog, boierule, ia spune-mi de ce nu ți-a plăcut scrisul de la nici unul din cîți logofeți s-a înfățișat la d-ta?

     — Să vezi, tu, mă, scrisul la mai mulți mi-a plăcut, dar ceea ce scrisese nu mi-a plăcut. Unii îmi scria Tatăl nostru, sau Crezul pare că eu aș fi fost popă. Alții îmi scriau la jelbi cu genuchi plecate și cu lacrămi fierbinți, de cît p-aci era să mă opărească. Iară alții mizgăleau hîitia cu niște zapise și cu niște fleacuri de parcă le vîndusem vrodată brînză, și d-aia le-am dat tutulor răvaș de drum. Tu însă n-ai scris așa frumos cum unii din logofeți scrisese; dară n-ai ieșit din cuvîntul meu. Și să știi, tot așa să umbli cît vei fi la mine, c-apoi te așteaptă falanga.

                                                        🌻 Legenda Mărțişorului 

          La marginea unui sat trăiau într-o coliba sărăcăcioasă o femeie cu fiica ei. Ca să câștige pâinea de zi cu zi și câțiva bănuți, femeia se îndeletnicea cu torsul lânii pentru oamenii din sat. Dar tot ce câștiga dădea pe doctorii pentru fata ei care era tare bolnavă. Într-o zi, pe când torcea și plângea de mila fiicei sale, femeia văzu o caleasca de foc trecând cu iuțieală dinspre pădure spre sat. Era Crăiasa Primăvara care, auzind-o, s-a oprit și a întrebat-o de ce este așa de necăjită. Aflând de boala copilei, Crăiasa a zis...

       -„Ține caierul acesta de foc și toarce-l firicel subțire, apoi leagă o fundiță și prinde-o de pieptul copilei. Puterile mele o vor trezi la viață, așa cum se trezește la viață întreaga natură după trecerea mea”.

       Femeia mulțumi și se apuca de lucru. Dar caierul îi ardea degetele și-i era cu neputință să rasucească un firicel cât de mic. Începu să plângă cu lacrimi grele și aproape că nu bagă de seama când o altă caleașcă de zăpadă se opri în dreptul colibei. Era Crăiasa Iarna, care dispărea cu iuțieală dinspre sat spre pădure și care, auzind necazul femeii, zise...

      -„Ține caierul acesta de zăpadă... Răcoarea lui va potoli fierbițeala celui de foc. Răsucește-le laolaltă, poate așa îți pot fi de folos și eu”.

      Femeia mulțumi din tot sufletul și se puse pe tors. Torcea laolalta fir roșu de foc cu fir alb de zăpadă și astfel ispravi de tors cele doua caiere. Iar după ce duse la capat lucrul, legă o fundiță de pieptul fetiței. Aceasta îndată prinse putere și culoare în obrajori, sări din pat și-și îmbrățișă cu drag mama. De atunci, în fiecare prag de primăvară, femeia împletea fundițe alb-roșii, împărțindu-le oamenilor din sat, să le aducă sanatate și bucurii.

                                                🌻 Povestea lui Moș Nicolae

       Se spune că Nicolae locuia într-un satuc cu oameni de tot felul.

       El era tare bun şi special, iar dorinţa sa cea mai mare era să îi ajute pe cei mai puţin norocoşi, aşa că, atunci când a crescut, a făcut tot posibilul să transforme visurile celor din jur în realitate.

       Pentru că rămăsese orfan şi moştenise o avere destul de mare, în fiecare noapte, Nicolae se deghiza şi le oferea oamenilor din satul său mâncare, haine şi ce mai aveau nevoie.

      Timpul a trecut, iar într-una din zile Nicolae a aflat că un tată din satul său era gata să îşi piardă cele 3 fete din cauza faptului că era foarte sărac şi nu avea să le dea moştenire.

      Un negustor pusese ochii pe ele şi voia să le ia ca să îi fie sclave.

      – Nu se poate aşa ceva, s-a gândit Nicolae.

     Aşa că s-a furişat într-o noapte în casa lor şi a aruncat o pungă plină cu bani în camera fetei celei mai mari.

     – Uite, tată, cineva ne-a trimis aceşti bani şi voi putea să mă mărit!

  Şi aşa a fost. Fata s-a măritat cu un băiat care îi era drag şi a fost fericită.

      La fel s-a întâmplat şi cu fata mijlocie.

     Bătranul tată era foarte fericit, dar şi foarte curios să vadă cine era binefăcătorul familiei sale.

    Aşa că, peste încă un an, s-a hotărât ca, înainte de căsătoria celei mici, să pândească noaptea ca să vadă cine era cel care îi ajuta familia.

    Ca să nu fie descoperit, Nicolae s-a suit încet pe acoperiş şi a aruncat săculeţul cu bani pe hornul casei.

    Acesta a căzut într-un ciorap care era pus la uscat la gura focului.

    De aici şi obiceiul ca micuţii să primească cadouri în şosetele agăţate la sobă, sau în ghete lângă uşă, pentru cei care nu au sobă.

    – Om bun, cum te numeşti? Vreau să ştiu şi eu cine este cel care mi-a adus atât de multă bucurie, să-ţi multumesc pentru salvarea fetelor mele! a spus bătrânul tată.

    – Nicolae este numele meu, dar te rog să nu mai spui nimănui ce am facut! Pentru o faptă bună nu se aşteaptă răsplată.

     Nicolae l-a rugat totuși pe acel om, sa păstreze secretul, însă acesta nu a respectat rugămintea lui si a povestit tuturor.

    Ulterior, oricine primea un cadou neașteptat, credea că este de la Nicolae și îi mulțumeau pentru cadou.

     Cei trei saci cu aur au devenit conform legendei simbolul Sfântului Nicolae, sub forma a trei bile de aur, de aici moștenind-se tradiția de a oferi portocale cu ocazia Sf. Nicolae.

     Nicolae, a continuat toată viața sa să facă bine, de fiecare dată când a putut.

 Spre deosebire de Moş Crăciun, Moş Nicolae nu li se arată niciodată copiilor.

     Se spune că este bătrân şi, când îşi scutură barba deasă, cad şi primii fulgi de zăpadă pe pământ.

     El îşi dă seama cine a fost cuminte şi cine nu, printr-o simplă privire pe fereastra casei şi are cadouri pentru toţi.

    Cu o singură condiție: ghetele să fie lustruite şi lăsate noaptea la uşă...

        Cu mult timp in urma, intr-un orasel din Dacialand, exista o casa cunoscuta sub numele de "Casa cu o mie de oglinzi". Intr-o zi, un catelus mititel, vesel din fire, afland de aceasta casa, s-a hotarat sa o viziteze. Bucuros ca a ajuns la destinatie, sarind fericit pe scari, a intrat in casa.

        S-a uitat pe hol dand din coada, cu urechiusele ciulite de emotie, cand ce sa vezi! Surpriza! S-a trezit ca era privit de alti o mie de catelusi fericiti si prietenosi care dadeau din coada ca si el. A zambit si a primit inapoi o mie de zambete, la fel de calde si prietenoase. Era normal, doar era casa celor o mie de oglinzi. Cand a plecat, s-a gandit: "Este un loc minunat. Ma voi intoarce sa-l vizitez si altadata!"

        In acelasi orasel, alt caine, care nu era la fel de fericit si prietenos ca primul, s-a hotarat si el sa viziteze casa. A urcat cu teama scarile, apoi cu coada intre picioare si cu capul plecat a intrat in casa. Cand a vazut o mie de caini neprietenosi uitandu-se la el, s-a speriat de i s-a zbarlit parul pe spate, maraind si aratandu-si coltii. Cand ceilalti o mie de caini din oglinzi si-au aratat si ei coltii, a fugit speriat. Odata iesit afara, s-a gandit: "E un loc ingrozitor, nu ma mai intorc acolo niciodata!"

Morala: Toate chipurile sunt oglinzi. Lumea este ca o oglinda. Daca vei arata lumii o fata acra, lumea iti va arata, la fel, o fata acra. Daca vei zambi, lumea iti va zambi si ea. Mai mult, daca vei arata lumii intotdeauna caracterul tau frumos, lumea si viata iti vor arata partea frumoasa.