🌻 Ce mai faci, bunico? de Mircea Sântimbreanu

        Acum, că s-a dat vacanța de vară, că e vară cu adevărat, acum că o plimbare intră și în programul vacanței, și în cel al verii, o vizită făcută bunicilor e o chestiune de ore. Vă asigur că toți bunicii din țară ies, începând de azi, mai des pe la poartă, privesc cu mâna streașină la ochi, în zare, și întreabă:

         - Oare nu-mi vine nepoțelul?

         Sau:

         - Care dintre ei o să apară azi?

         Așadar, începând de azi, în pragul miilor de bunici se vor ivi și zeci de mii de nepoți, căci numărul mlădițelor e totdeauna mai mare ca al tulpinilor, și cu obrajii îmbujorați, vor zice:

         - Ce mai faci, bunicule? Ce mai faci bunico?

         Ei bine, tocmai despre acest „ce mai faci?” vrem să stăm de vorbă.

         Există un „ce mai faci?” spus ca să fie spus! De formă sau de politețe. Iată-l:

         - Ce mai faci, bunico, cari apă? Spargi lemne? Mda... Am vrut să văd ce mai faci.... La revedere. Mai trec eu pe la dumneata să văd ce mai faci....

         Te-ai răsucit pe călcâie și ai plecat.... Bunica știe că ai treburi. Altminteri, desigur, își spune ea, ai mai fi rămas. Ea știe că într-o zi de vacanță un școlar are multe de făcut: un joc cu mingea, o plimbare cu o prietenă, pescuit, bicicleta... Se bucură că e zi cu soare, se bucură de bucuria ta, și totuși, în inima ei, nemărturisit, s-a lăsat o umbră, iar vara a pierit pentru o clipă. Cu toate acestea, fii sigur, a doua zi privește din nou în lungul străzii, cu mâinile streașină la ochi, și te așteaptă. Pe tine sau poate pe un alt nepoțel.

De data aceasta e zi cu ploaie, cerul e cu nori. Și iată, pentru că e vacanță, apare, un alt nepoțel. Și el deschide vorba cu „ce mai faci?”, dar este altceva.... Judecați singuri.

         Ce mai faci, bunico? Cari apă? Dă-mi să te ajut eu... Mai dă-mi o găleată, să fie mai cu spor...

         Nu e o treabă prea grea pentru un nepoțel destul de mare. Pentru un bătrân, firește, e mult mai greu...Bunica de-abia a avut timpul să-și șteargă pe furiș o lacrimă, că apa a și fost cărată.

         - Și acum, bunico, ce mai faci? Nu mă pricep la bucătărie, dar dă-mi voie să-ți fac eu surcele. Pentru toată săptămâna.

         Bunica aude zgomotul toporului. Afară plouă, cerul nu s-a luminat încă. Așadar lumina de pe chipul bunicii nu vine de afară. Nu, nu de afară. Iată și surcelele.

         Afară timpul e posomorât și ploaia adaugă un rând de perdele ferestrelor. În casă însă parcă este mai mult soare ca oricând... Bunica își lasă inima mângâiată de aceste raze, și nici nu aude ce spune nepoțelul. Tresare.

         - Ai spus ceva?

         - Da. Ce faci dupămasă, bunico? Vii cu mine la teatru? Am luat pentru noi doi bilete...

         Acum bunica știe de unde vine lumina. În casa ei a poposit vacanța. A adus-o nepoțelul.

                                   🌻 Zăpada mieilor de Mircea Sântimbreanu

         De cu seară Omul de zăpadă se pregăti să-şi ia rămas bun de la copii. Se jucaseră împreună toată iarna, dar cîteva zile de moină şi o boare primăvăratică îi vesteau că a sosit timpul să-şi facă bagajele. De fapt, aproape că nu mai avea ce împacheta: doi-trei nasturi de cărbune, o rămăşiţă de măturoi şi morcovul ce îi slujise drept nas. Pălăria — o oală smălţuită — avea de gînd să o păstreze pe creştet.

        Spre dimineaţă însă se trezi leoarcă de sudoare. Bătea un vînticel dinspre miazăzi, iar Omul de zăpadă simţea că se topeşte de căldură şi că, dacă mai întîrzie măcar un ceas, odată cu primele raze de soare se va prăpădi cu totul. Aşa încît, fără să mai stea pe gînduri, apucă unul din tăciunii ce-i încheiau vesta şi scrise pe primul gard, întocmai cum văzuse că fac şi unii copii: «Prieteni, mă găsiţi la Polul Nord. Adio.»

Făcu apoi o săgeată, arătînd nordul, şi porni agăţîndu-se de pulpana unui nor.

         La pol erau zăpezi albe, nesfîrşite sloiuri albe de gheaţă, şi, bineînţeles, urşi albi. Dar nu erau copii... Nici unul. Şi Omului de zăpadă i se făcu dor de ei. Aşa se face că ori de cîte ori vedea un nor venind din miazăzi, îl întreba:

         — Ce fac copiii de pe strada mea? Ce veşti mi-aduci de la ei?

         Într-una din zile un nor îi răspunse:

         — I-am văzut chiar ieri. Zburdau într-o grădiniţă printre straturile de

flori.

         — Flori? Ce sînt acelea? N-am văzut niciodată, spuse nedumerit Omul de zăpadă.

         — Nişte bulgăraşi de zăpadă, roşii, galbeni, trandafirii...

         — Şi copiii se bat cu bulgări coloraţi?

         — Defel. Nici nu-i ating.

         — Atunci? întrebă uimit Omul de zăpadă, care văzuse atîtea bătălii cu bulgări necoloraţi.

         — Se plimbă prin parcul în care a răsărit iarba.

         — Ce e aceea iarbă?

         — E ca un covor de zăpadă verde şi moale.

         — Înţeleg: fac din ea oameni de zăpadă verde. Interesant.

         — Nu-i aşa cum îţi închipui. Copiii nici nu ating iarba.

         Omul de zăpadă rămînea tot mai nedumerit. Ştia că cea mai mare plăcere a copiilor este să zburde prin zăpadă. Şi acum să nu se atingă de ea, măcar că era o zăpadă moale şi colorată?

         — Şi ce mai fac copiii?

         — Se joacă în nisip.

         — Ce e nisipul?

         — O pulbere caldă ca o zăpadă de aur.

         — Aha, înţeleg. Îşi pun zăpada aceea aurie şi călduţă după gulerul paltoanelor, nu-i aşa?

         — Nu, copiii nu mai poartă paltoane.

         — Cum aşa? Acum cînd au atîta zăpadă de jur-împrejur: roşie, galbenă, trandafirie, verde, aurie, ca o ninsoare dintr-un curcubeu?... Dar norul nu-l mai auzea. Fumega din ce în ce mai depărtat... Omul de zăpadă nu pricepu nimic, şi pentru a lămuri totul hotărî să plece cu prima ocazie înapoi. Ardea de nerăbdare să vadă şi el zăpe­zile acelea colorate şi mai ales pe copiii care nu se băteau cu asemenea zăpezi... «Aşa ceva merită să fie văzut), îşi zicea întruna.

         Aşteptă un vînt mai zdravăn şi, cînd acesta trecu şuierînd pe lîngă sloiul lui de gheaţă, Omul de zăpadă i se urcă în spinare.

Ajuns la locurile ştiute, îşi dădu seama că norul nu minţise.

        De sus, oraşul părea troienit de zăpezi ciudate, verzi, galbene, roşii, mai strălucitoare decît toate zăpezile. Copiii alergau de ici-colo, dar nu se atingeau de ele... Erau atît de gingaşe!

        — Foarte bine fac, se bucură Omul de zăpadă. Dacă li-e dor de o bătaie cu bulgări de zăpadă, iată, scutur veşmîntul meu şi-l aştern la picioarele

lor, uşor ca o blăniţă albă de miel.

Rugă vîntul să-l ajute, şi dintr-o dată în tot oraşul răsună bucuria.

        — Zăpada mieilor! Zăpada mieilor! Copiii alergau să prindă ultimii fulgi de zăpadă din acel an.

       Şi nici unul dintre ei nu bănuia că era ultima joacă din anul acela pe care le-o dăruia Omul lor de zăpadă.

       Cînd peste vreo oră zăpada se topi, pe gardul de lîngă grădiniţă, din toate cuvintele scrise de Omul de zăpadă, la plecare, mai rămăsese doar ultimul cuvînt: ...«adio»...

                                  🌻 Risipitorul de Mircea Sântimbreanu

         Vă voi pune tuturor cîteva întrebări. Recunosc, sînt întrebări atît de uşoare încît parcă mi-e şi ruşine să le numesc întrebări. Ştiu dinainte, răspunsul e unul singur, şi mai ştiu că mi-l spune pe nerăsuflate chiar şi cel mai mic copil din grupa mică. Şi totuşi, vă rog să le ascultaţi, pen­tru că mi s-a întîmplat să aud, oricît ar fi de necrezut, şi alte răspunsuri. Pe cuvînt de onoare. Dar iată prima întrebare:

         — Ce se poate spune unui copil — în cazul de faţă lui Tase — care, de cîte ori are treabă la spălător, lasă robinetul deschis şi apa curge în neştire... Ei, ce se poate spune?

         — Un singur lucru. Bravo, Tase! Nimic nu e mai minunat decît apa. Dă-i drumul, las-o să curgă toată ziua, nici nu ştii ce plăcere îmi faci.

         — Şi cine a dat acest răspuns trăsnit? mă veţi întreba.

         — Cum cine? O raţă. Pe cuvînt de onoare.

         — O raţă într-o grădiniţă?

         — Exact. Dar să vă pun a doua întrebare. Ce se poate spune unui copil — tot lui Tase — care la fiecare gustare îşi lasă bucăţi din pîinea cu unt şi marmeladă pe unde apucă? Ascult răspunsul!

        — Păi, e unul singur şi anume: Minunat, Tase! Ce băiat generos eşti tu! Aşa să faci mereu, şi o să-ţi fiu recunoscător.

        — Nu se poate, parcă v-aud. Cine să dea acest răspuns aiurit?

        — Cum cine? Un purceluş. Pe cuvînt de onoare.

        — Un purceluş în grădiniţă?

        — Da. Dar să trecem la a treia întrebare. Ce se poate spune unui copil, îl ştiţi de-acum, e Tase, care de dimineaţa pîna seara împrăştie pretutindeni bucăţi de cretă, de hîrtie, cartoane şi creioane colorate?

        — Răspunsul e limpede ca lumina zilei: Îţi mulţumesc, Tăsică, de-ai şti cîtă nevoie am eu de toate acestea!

       — Şi cine a dat acest răspuns anapoda?

       — Cum cine? Papagalul din grădiniţă! Dar hai să trecem la a patra întrebare. Ce se poate spune despre acelaşi Tase care îşi rătăceşte prin toată grădiniţa ba un ciorap, ba o batistă, ba un prosop? Şi totuşi, e cineva care îl felicită şi îi spune aşa:

      — Ce bine, ce culcuş cald o să-mi fac din toate acestea! Bravo, Tase! Cine e? Cîinele ciobănesc.

      — Nu se poate! O raţă, un purcel, un papagal, un cîine ciobănesc într-o grădiniţă? Nu, nu se poate!

      — Ba da. Şi toţi aceştia îl laudă pe Tase. Pe cuvînt de onoare. Ce-i drept, sînt singurii lui lăudători. O, dar am uitat un amănunt. Un singur amănunt: şi raţa şi purcelul şi ceilalţi erau de plastilină.

                                        🌻 Nu pooot! de Mircea Sântimbreanu 

            E greu de spus cînd şi-a dat seama fetiţa din povestea noastră cît de puternică este... Poate de pe vremea cînd era atît de mică încît nu ajun­gea la clanţa uşii şi nici să bea apă de la fîntîna ţîşnitoare. Cu toate acestea nu rămînea închisă în odaie şi nici însetată nu rămînea. Era de ajuns să zică o singură dată cuvintele nu pot!, pentru ca, răsărită ca din pămînt, o mînă să-i deschidă uşa sau să o înalţe pînă la ţîşnitura apei. Erau mîinile oricui se afla prin preajmă.

           Mai tîrziu, cînd nu izbutea să-şi îmbrace rochiţa, căci încerca să-şi vîre capul prin mînecă, era de ajuns acelaşi mic scîncet: nu pot! şi nepu­tinţa înceta pe dată, ca prin farmec. La fel cînd nu reuşea să-şi tragă ciorapii, căci îi punea cu călcîiul în faţă, sau cînd încerca să se încalţe, uitînd că ciorapii se află vîrîţi în vîrful pantofilor... De undeva se iveau două mîini prietenoase şi îndemînatice, şi gata necazul. Erau, cel mai adesea, mîinile bunicii.

          Numai că fetiţa creştea, iar puterea bunicii scădea. Fetiţa scîncea atunci de două ori, de trei ori, ţipa, bătea din picior, iar pînă la urmă, răsuflînd greu, cu degetele din ce în ce mai tremurătoare, bunica îndepărta pricina necazului. îi înnoda şiretul sau funda, îi umfla balonul, îi îmbrăca sau dezbrăca păpuşa, îi curăţa mărul.

         Aşa se face că, odată cu vremea, neputinţa fetiţei se prefăcu într-o mare putere. Taina puterii ei erau aceste două cuvinte, uşor scîncite, uşor ţipate şi un pic, un pic înlăcrimate:

        — Nu pooot!

       Avea acum aproape şase ani, era voinică, urca în fugă scările blocului unde se mutaseră, sărea coarda, bea apă de la toate fîntînile ţîşnitoare, dar, undeva, pe vîrful limbii, îi rămăseseră bine lipite cele două cuvinte — şi aproape că nu deschidea gura fără să le sloboadă. Aşa, într-o zi, ieşi cu trotineta în faţa blocului. Ici, colo, se mai aflau cîteva mormane de moloz şi pămînt şi fetiţa nu putea să-şi ia vînt.

         — Nu pooot! Bunico, nu pooot! ţipă ea, înciudată, dar, în aceeaşi clipă, un excavator păşi greoi spre ea, cu lingura lui de metal întinsă, mor- măind vesel:

         — Răbdare, sigur că nu poţi. Şi nici bunica nu poate. O să îndepărtez eu pămîntul.

         Într-adevăr, în cîteva ceasuri, totul era netezit şi o panglică de asfalt înconjura blocul.

         — Ce putere am! zise fetiţa. Şi excavatorul mă ajută. E de ajuns să spun nu pooot, şi gata!

         A doua zi însă fetiţa se sătură de trotinetă şi hotărî să se dea huţa pe o scîndură îngustă, rămasă din schelăria blocului. O aşeză pe nişte cără­mizi, dar de îndată ce încerca să se urce, scîndură luneca. După cîteva încercări fetiţa începu să ţipe, zvîrlind scîndură:

        — Nu pooot! Bunico, nu pooot!

        Aproape în aceeaşi clipă un tractor se opri în dreptul lor. Din remorcă fură coborîte două leagăne noi, proaspăt vopsite, care fură bătute în pămînt.

       — Ce putere am, rîse bucuroasă fetiţa, dîndu-se în leagăn. Cînd spun nu pooot! mă ajută nu numai bunica, ci şi toţi oamenii şi maşinile.

       În aceeaşi după-amiază, îi veni ideea să se joace cu nisip. Încercă să care nisipul lîngă leagăn, dar nisipul îi curgea printre degete.

       — Bunico, nu pooot! izbucni atunci fetiţa, şi nu peste mult între cele două leagăne se opri o basculantă care descărcă un morman de nisip auriu.

       Cînd se întoarseră acasă, ieşi pe balcon să-şi cureţe un măr şi, privind şantierul pe care se mişcau sute de maşini, spuse cu mîndrie:

       — Toate sar să mă ajute! Ce puternică sînt... E de ajuns să ţip o singură dată...

       Şi într-adevăr ţipă, căci scăpase cuţitul din mînă. Ridică apoi cuţitul dar scăpă mărul. «Nu pot!» scînci ea. Apoi, cînd şi cuţitul şi mărul îi alune­cară din mîini urlă din răsputeri: «Nu pooot!»

Bunica tocmai se apropia să-i cureţe dînsa mărul, cînd, chiar sub balcon, se ivi o macara.

        — Lasă, bunico, zise macaraua scrîşnind, dumneata eşti bătrînă, nu te mai obosi. O s-o ajut eu pe fetiţă. Uite ce mînă puternică am.

        Macaraua încercă de cîteva ori să apuce mărul, dar nu izbuti. Atunci, cu toate motoarele pornite mugi prelung, încît tot şantierul se umplu de vaierul ei:

       — Nu pooot!

       În clipa următoare, din dosul blocului apăru greoi, scurmînd pămîntul, un excavator.

       — Să încerc eu să curăţ mărul, spuse excavatorul. Am zece degete de fier şi cuţitele mele sînt mult mai tăioase.

Fetiţa se cam sperie văzînd namila de fier întinzîndu-şi braţul spre balcon.

       — Lasă, îl curăţă bunica, îngăimă ea.

       — Bunica e bătrînă, spuse excavatorul. Ce? Are ea puterea mea?

       În aceeaşi clipă, îşi puse în mişcare motoarele, dudui cu putere, opin- tindu-se şi mişcîndu-şi cuţitele într-o parte şi alta. Apoi, văzînd că nu

poate apuca mărul, scoase un răget asurzitor:

       — Nu pooot!

Sosi atunci în grabă un tractor:

       — Aveţi nevoie de ceva? Doar noi între noi ne ajutăm.

       — Nu pot să curăţ mărul fetiţei, se văita pufăind excavatorul.

       — Nu-i nimic, răspunse tractorul. Am să aduc îndată un buldozer. Cuţitul lui taie în felii munţi de pămînt, necum un măr. Pot să aduc şi cîteva pluguri şi, dacă e nevoie, un compresor greu cît cinci elefanţi, ca să-i înmoaie coaja.

       — Lasă, îl curăţă bunica, încercă fetiţa să-l oprească.

       — Cum o să-l cureţe? Poate ea mai mult ca un buldozer? spuse tractorul şi porni cu toată viteza.

       Curînd, sub balcon, se opriră zeci de maşini. Întreg şantierul se golise.

        Trecătorii se opriseră şi ei, priveau nemaipomenita adunare de macarale, excavatoare, compresoare, buldozere şi se întrebau:

       — Ce se întîmplă aici? Ce fac atîtea maşini?

       — Încearcă să cureţe mărul fetiţei, răspunse o basculantă care îşi croia drum spre bloc, încărcată cu pietriş.

       — Şi dumneata?

       — Eu car pietriş. În urma mea vine o macara pe şine. E în stare să ridice o casă întreagă într-un deget. Imposibil să nu poată ea curăţa un măr... Ştiţi, bunica fetiţei e bătrînă...

       — Dar fetiţa nu poate?

       — Nuu, ea are doar şase ani. Ea nu poate singură nici să-şi umfle balo­nul, nici să-şi înnoade şiretul, nici să-şi îmbrace ciorapii. O să stăm aici s-o ajutăm.

       — Pînă cînd?

       — Pînă izbuteşte singură.

       — Şi casele pe care le construiţi? întrebă cineva. Cine să le facă?

       — Şi bunica? îi întoarse întrebarea basculanta. Putem noi s-o vedem, slabă, tremurînd, chinuindu-se din zori şi pînă seara? O să stăm aici, sub geamul fetiţei, cu schimbul.

       Glasul îi fu acoperit de un zgomot asurzitor. Se apropia macaraua uriaşă pe roţi, plimbîndu-şi braţul înalt pe la toate cele zece etaje ale blocului.

       — Unde e mărul? întrebă ea, zbîrnîindu-şi sutele de cabluri. Atunci, peste zgomotul acela, nu ştiu cum, se auzi o voce speriată, abia şoptită. Era glasul fetiţei.

       — Iată-l, bîigui fetiţa. E curăţat... L-am curăţat singură.

       — Ai putut?

       — Am putut... Pot! Pot! Pot!... spuse fetiţa şi, la fiecare cuvînt, cîte o namilă de fier pleca de sub balcon.

         Curînd începură toate, risipite ici-colo pe şantier, să lucreze. Fetiţa le privea şi, abia acum, auzindu-le zumzetul, îşi dădu seama de puterea ei. Căci toate acele maşini şi oamenii care le mînuiau puteau munci şi mai bine, dacă ei, copiii, învăţau să se descurce singuri. Aceasta e puterea lor, a copiilor.

       Să-ţi pună macaraua rochiţa? Să te încalţi cu lingura excavatorului? Să lăsăm maşinile la treaba lor. Să-i lăsăm pe oamenii mari să facă blocuri, trotuare, solare... Bunica e bătrînă...

       Pe cei foarte mici, da, pe cei care nu pot deschide singuri uşa sau să bea apă de la ţîşnitoare o să-i ajute oricînd două mîini.

      Şi cel mai bine o să-i ajute mîinile fetiţelor şi băieţilor mai mari...

Mai jos aveți povestirea în format word

                                         🌻 La balcon de Mircea Sântimbreanu

         Ce grozav, ce minunat e să priveşti strada de la balcon! Parcă-i un rîu, da, chiar un rîu ce curge la nesfirşit, învolburat la unele ceasuri, înce- tinindu-şi zorul la altele, şopăcăind multicolor întotdeauna. Cîtă încîn­tare să vezi tot-tot ce mişcă în părculeţul de peste drum, pe trotuare, pe bulevard... Dar mai ales să fii văzută! Cu pălăriuţa roşie de catifea, de sub care ca doi ciorchini de liliac bătut ţîşnesc fundiţele, cu rochiţa ca de spumă, cu mîneci bufante, pe care a poposit parcă, din zbor, un stol de fluturi, cu ceas, inel şi brăţara aurită de la mîna stingă, în timp ce cu evantaiul din dreapta adaugi la boarea primăverii o nouă adiere zulufilor zglobii...

        Oh, uite şirul acela de şcolari mici pe trotuar! S-au ivit cuminţi de după colţ, păşind nepăsători, ba chiar lălăind şi, deodată, în aceeaşi clipă, ridică toţi, parcă la o comandă, capul spre ea. De la balconul ei, fetiţa nu are nici o îndoială. În mintea copiilor nu poate fi decît un gînd, unul singur:

        — Ce frumoasă e şi cît de gătită fetiţa de la balcon!

Iată şi tramvaiul zuruitor. Nu-i aşa că şi-a încetinit deodată mersul? Iar călătorii, nu e nici o îndoială, privesc toţi, ca la o comandă, spre balcon.

        Ce pot să gîndească? Ei bine, ce altceva decît lucrul cel mai firesc din lume:

        — Ce frumoasă e micuţa de la balcon! Ce pălăriuţă nostimă are, cu cîtă distincţie îşi mişcă evantaiul, vai, ce brăţară superbă are...

        Dar iată un autobuz plin de turişti. Ghidul vorbeşte, spune ceva în microfon şi toţi întorc capul spre... balcon.

        — Ce frumoasă este şi ce ojă sidefie are la unghii fetiţa de la balcon, zice, desigur, ghidul.

        Şi fetiţa stă ore în şir la balconul ei, parcă pe un pod de piatră pe sub care strada trece ca un rîu şopăcăind multicolor. Nu, nu e nici o închi­puire, nici o iluzie, fetiţa nu se înşală. Se uită toţi, cu adevărat toţi, spre ea. Şi o admiră, nu încape îndoială.

        Şi ea stă pînă se întunecă. A doua zi va ieşi din nou pe balcon, ca o mică prinţesă, pentru a primi din nou omagiul străzii. Îşi va pune iarăşi fundiţele ca doi ciorchini de liliac bătut, va pune cojocelul cu ciucuri, sau mai bine pelerina argintie şi o altă rochiţă, cea cu buline albe şi volănaşe roz, va atîrna şi cerceii — ca două cireşe, la flecare ureche... Şi toţi vor întoarce capul spre ea...

        Şi chiar aşa va fi. Oamenii vor întoarce capul şi vor privi uimiţi spre balconul unde fetiţa priveşte parcă defilarea străzii, zilnic, ore în şir, pînă se întunecă.

    ...Şi care, dintre toate balcoanele blocului, e singurul fără o floare, fară un pic de verdeaţă, pustiu. Singurul, dintre toate, şui şi trist. Ca o pată...

Descarcă povestirea de la atașamente

                      🌻 Băltoacele sau ce înseamnă Hapciu de Mircea Sântimbreanu

          Era o dimineaţă mohorîtă, cu zloată, cînd băiatul din povestirea noastră porni după cumpărături, la piaţă. Era frig, pe stradă nici un copil, şi poate de aceea băiatul se opri în faţa băltoacei din dreptul portiţei. Era un pui de băltoacă rotundă şi gălbuie, uşor vălurită de vînt, încît părea gata-gata să o ia din loc.

         — Vrei să-mi ţii de urît? Vino cu mine, îi spuse băiatul.

         — Unde? întrebă băltoaca, oglindindu-i cu mirare chipul, căciuliţa cu ciucure şi pantofii noi.

         — La piaţă.

        Băltoaca tresări de bucurie, O noapte întreagă zăcuse pe trotuar, dar nimeni nu-i vorbise. Dimpotrivă, o ocolise toată lumea. Cîţiva o şi ocăriseră: călcaseră în ea din nebăgare de seamă. Şi iată că acum, în plină zi, se găsea cineva care nu numai că nu o ocăra, dar o şi invita la plimbare.

        — Vin cu plăcere, spuse băltoaca, dar nu pricep cum o să te însoţesc. Eu nu am picioare.

        — Am eu, răspunse băiatul fără să stea pe gînduri. Te iau cu mine.

        — Cum?

        — Aşa, zise băieţaşul, intrînd cu amîndouă picioarele în băltoacă. Şi acuma, hai! N-ai grijă, te aduc eu înapoi...

Porniră, şi după cîţiva paşi băieţaşul o întrebă privindu-şi pantofii mustind de apă:

       — Cum te simţi la căldură?

       — Grozav, răspunse clefăind băltoaca. Un singur lucru aş vrea: să mă vadă toate suratele mele cum mă plimb cu pantofii tăi cei noi.

       — E simplu, spuse băiatul. Mai sînt cîteva băltoace pe trotuar. Dacă vrei, le luăm şi pe ele la plimbare. E destul loc în pantofi.

       Aşa şi era. Pe trotuar, singuratice şi zgribulite, se mai aflau cîteva băl­toace, iar în pantofii băieţaşului se găsi fără greutate loc pentru toate.

      — Faceţi cunoştinţă, spunea el, muindu-şi fără grabă pantofii în fiecare. Vedeţi? Nici una nu semănaţi între voi. Una îmi ajunge pînă la şiret, alta îmi trece de gleznă, altele sînt gata-gata să fugă spre rigolă...

      — Spre rigolă? tresări puiul de băltoacă. Vreau să merg şi eu acolo.

      — Uite, zise băiatul intrînd pe dată cu picioarele în şanţul de pe margi­nea trotuarului. E un rîuleţ tulbure care fuge spre canal.

      — Spre canal? Du-ne şi acolo, se rugă băltoaca. Acolo ne jucăm noi de-a v-aţi ascunselea...

      În dimineaţa aceea băiatul plimbă băltoacele cîteva ceasuri: în piaţă, de-a lungul rigolelor, se opri la fiecare gură de canal, unde bolboroseau speriate şi abia spre prînz, tîrînd picioarele, se întoarse spre casă.

      — Acum rămîneţi aici, spuse el în faţa portiţei. O să vă iau din nou la plimbare, mîine dimineaţă.

      Intră în casă şi în timp ce îşi dezbrăca paltonul zări o dîră murdară pe covor. Băiatul zîmbi înduioşat.

       «Săracele, cît mă iubesc că le-am luat la plimbare! Nici nu le vine să se mai despartă de mine... Poftim, sînt în stare să mă urmeze şi în pat», se gîndi el văzînd urma ciorapilor umezi pe parchet. Îşi aminti însă că iar o să se supere mama.

       — O să vă iau din nou, mîine, şopti el tainic. La revedere, pe mîine... A doua zi, după o noapte de ploaie, băltoacele se înmulţiseră şi toate aşteptau cu nerăbdare pe băiat. Se făcuse aproape amiază cînd puiul de băltoacă din faţa casei îl zări cu nasul lipit de geam. Era în pijama, cu un fular la gît şi privea trist la copiii ce se plimbau pe stradă.

       — Nu vii şi tu? îl întrebă băltoaca. Ne-ai făgăduit...

       — Hapciu! se auzi răspunsul.

       — Nu ne duci şi azi la plimbare? Te aşteptăm...

       — Hapciu! răspunse din nou băiatul, dar nu se clinti de la geam.

       — Poate ne ia altcineva, vreun prieten de-al tău. Ce crezi?

       — Hapciu!

       — Ce-o fi însemnînd şi asta? se posomorî băltoaca. O să-l întreb cînd va ieşi în stradă. Hm, auzi ce cuvînt: hapciu?!

De atunci însă nici o băltoacă nu mai putu sta de vorbă cu băieţaşul nostru. El ştia prea bine ce înseamnă «hapciu». Ar fi putut să le explice:

      — Înseamnă febră, aspirină, injecţii... Ehei, lucruri complicate, ce ştiţi voi, băltoacele. Voi nu ştiţi nici măcar ce însemnează...

      — Hapciu! Hapciu! Hapciu!!!!

Descarcă povestirea de la atașamente în format Word

                                🌻 Cine-i mai mare? de Mircea Sântimbreanu

       Era o dimineaţă însorită, un vînt cald, primăvăratic, se juca de-a v-aţi ascunselea printre boschetele din parc. Nu se ascundea prea bine vîntul. Crenguţele încărcate de muguri îl arătau cu degetul. Atunci ieşea şi se pitea, năstruşnic, în părul copiilor ce alergau pe alee. Răsfoia alandala cărţile şi revistele celor ce citeau ici-colo, risipiţi pe bănci, apoi, sătul de hîrjoană, vîntul înceta să se mai joace. Ori, poate, stînd deoparte, învăţa jocurile noi ale copiilor. Ce-i drept, avea ce învăţa! Iată, nu departe de intrarea în parc, un nod de copil se apropia de banca pe care se odihnea un bătrîn.

      — Bună dimineaţa, spuse copilul. Dumneavoastră vorbiţi?

      — Nu, răspunse mirat bătrînul. Sînt singur.

      — Nu vorbiţi la telefon? Ştiţi, aici, la banca aceasta,e telefonul nostru, îmi daţi voie să vorbesc eu?

      — Poftim, spuse bătrînul. Cu plăcere.

      Băieţaşul se aşeză pe bancă, apoi duse mîna la ureche, ca şi cum ar fi avut un receptor, şi spuse strigînd:

         — Alo! Salvarea? Trimiteţi vă rog urgent o maşină. Şi întorcîndu-se apoi către bătrîn: Ştiţi, ne jucăm, explică el. Eu sînt mama. Curînd o să vină salvarea, n-aveţi grijă.

         — Şi cine e bolnavul?

         — Dumneavoastră. Ne jucăm, nu vă supăraţi... Bătrînul zîmbi: pricepuse totul.

         — Cîţi ani ai? îl întrebă bătrînul zîmbind.

         — Am patru ani, spuse băieţaşul şi poate ar mai fi adăugat ceva, dar tocmai atunci, pufăind şi zbîrnîind, se opri în dreptul băncii un băieţaş ceva mai răsărit.

        — Dumneavoastră sînteţi fetiţa bolnavă? întrebă noul venit pe bătrîn.

        — Eu... nu, eu nu sînt fetiţă...

        — Ba nu, dumneavoastră sînteţi fetiţa bolnavă... Mă iertaţi, dar eu ştiu mai bine; sînt mama dumneavoastră, vorbi cel care chemase doc­torul la telefon. Bătrînul pricepu că aşa o fi jocul, şi zise, zîmbind:

        — Da, eu sînt fetiţa bolnavă. Dumneata eşti şoferul?

        — Nu. Eu sînt maşina. N-are şofer. E teleghidată... Am venit cu toată viteza... Acum mă duc să trimit doctorul. La revedere. Şi nu fiţi îngri­jorat, vine îndată.

Bătrînul zîmbi din nou:

        — Tu cîţi ani ai?

        — Aproape cinci ani, spuse băiatul şi, începînd să pufăie, să claxoneze, porni cu toate motoarele.

        Nu trecu mult şi în dreptul băncii se ivi un băiat cu bascul dat pe ceafă.

Acesta se opri lîngă bătrîn şi îl întrebă răstit: — Tu eşti bolnavul?

Bătrînul se uită nedumerit împrejur.

       — Ce? N-auzi? Eu sînt doctorul.

       — Cu mine vorbeşti? se miră bătrînul.

       — Cu tine. Ai vată în urechi?

Bătrînul nu mai zîmbi. Nici nu răspunse. Se ridică şi plecă. În urmă se auzi vocea răstită a băiatului. Îi certa pe cei mici:

       — Aşa-mi trebuie dacă mă joc cu nişte ţingăi ca voi!

       Bătrînul s-a aşezat pe o altă bancă, şi nu peste mult îi văzu pe copii ieşind din parc. Îl văzu pe «telefonist» ţinîndu-se de mînă cu «maşina salvării» şi alergînd cu paşi mărunţi. În spatele lor mergea «doctorul»: era cu un cap mai răsărit decît cei doi. Nici nu era nevoie să-l întrebe cîţi ani are. Aproape şapte, nu încăpea îndoială. Şi bătrînul rămase nedumerit. Pricepea că un băieţaş oricît de mic poate fi mămica cuiva, şi chiar a unui bătrîn. Pricepea şi că alt băiat, la fel de mic, poate fi o maşină teleghidată sau chiar o rachetă. Ceea ce nu pricepea în ruptul capului era altceva: cum poate fi tocmai cel mai mare dintre ei atît de nepoliticos? Şi totuşi, băiatul cu bascul pe ceafă era cel mai mare! Cu un cap mai mare...

       Asta nu pricepea bătrînul. Pe bună dreptate, nu pricepea acest lucru nici vîntul care duse nedumerirea în tot parcul. Şi cum nimeni nu putu să-i răspundă, se zburli deodată şi plecă supărat.

Descarcă povestirea de la atașamente

                        🌻 Eu, Gică și fetița fericită de Mircea Sântimbreanu

         Pe fetiţa fericită o întîlnesc zilnic la orele 7 şi jumătate, fix la orele 7 şi jumătate. La colţul străzii. Acolo ne încrucişăm de fiecare dată paşii. Eu şi căţelul Gică, la prima plimbare din zi, ea în drum spre şcoală. Scena nu-mi poate scăpa din două motive. Întîi pentru că, ori de cîte ori o văd, îmi zic în gînd «trebuie să scriu o poveste despre această fetiţă fericită», iar în al doilea rînd, deoarece exact în clipa aceea, dar exact în clipa cînd îmi închei gîndul, căţelul îşi ciuleşte urechile şi începe să mîrîie. Uneori scheaună şi latră scîncit de parc-ar da cu ochii de vechiul lui duşman, motanul gras şi tărcat ce picoteşte sub maşina verde parcată pe trotuar. O, dar maşina verde e mai încolo. Poftim, şi-acum l-a apucat.

         — Ce-i cu tine, Gică?

         Strada este încă pustie. Doar că, iată, trecînd pe lîngă noi, se îndepăr­tează cu pas egal şi apăsat fetiţa fericită. Durdulie, îndesată, cu obrajii plesnind de sănătate, cu căciuliţa de urson roşu, de sub care izbucneşte, ca o floare de magnolia, funduliţa, cu pufoaica ei de fiş bej, cu fermoare şi cu dunguliţe albe şi carmin, cu fularul dat peste umăr, cu cizmuliţe galbene...

         «Trebuie să scriu o poveste despre această fetiţă fericită», îmi zic, dar în aceeaşi clipă, ca un făcut, da, exact în clipa cînd îmi închei gîndul, Gică începe să mîrîie. Nu, nu e motanul gras şi tărcat...

         — Uf, păcătosule, mă plictiseşti! Hai să plecăm, zic supărat şi ne îndrep­tăm spre părculeţ. Acolo stăm întotdeauna mai mult. Gică zburdă printre boschete, iar eu mă gîndesc din nou la fetiţa cu pas liniştit, egal, apăsat, cu mîinile la spate, cu cizmuliţele ei galbene, cu... Căţelul se opreşte brusc şi, în aceeaşi clipă, da, exact în aceeaşi clipă, începe să latre. Să mă latre? Nu, să-mi vorbească:

         — Zi, haide, de ce te opreşti? «Cu mîinile la spate»... şi cu mai ce?

         — Cu fundiţă...

         — Şi cu mai ce? mi-o retează el.               

         — Cu mănuşi...

         — Şi? Şi? Şi, uite îţi spun eu, dar să n-o mai văd în ochii mei... Ştiu că vrei să scrii despre un copil fericit.

        — Aşa e. Despre fetiţa cu căciuliţă roşie, şi cu...

        — Nu! Să nu scrii.

        — Dar de ce? Ce ştii tu despre ea?

        — Nimic, mîrîie Gică. Doar ceea ce văd în fiecare zi. Cum îi duce bunica ghiozdanul. Şi punga cu gustarea. Şi săculeţul cu papucii de sport. În spate, gîfîind. obosită şi tristă... Să nu scrii despre ea, auzi? Te implor!

        — Bine, Gică, n-am să scriu.

        Dar Gică porneşte să mîrîie şi să latre. Acum ce mai e? Ah, acum e limpede. De sub maşina verde îl scuipă motanul gras şi tărcat, cu labele parcă vîrîte în cizmuliţe galbene...

Descarcă povestirea în format word de la atașamente

          Era o dimineaţă însorită, luminoasă, cînd am ieşit pe stradă. în prima curte cîţiva copii cu uniforme curate stăteau la umbră şi citeau. Trecînd pe lîngă ei, s-au ridicat în picioare şi m-au salutat, apoi s-au aşezat, continuîndu-şi lectura întreruptă. În a doua curte se aflau doi frăţiori, parcă gemeni, cărora tocmai li se aducea gustarea. Copiii au mulţumit frumos şi, înainte de a se înfrupta, au dat fuga la robinet şi s-au spălat bine pe mîini. De peste drum alţi copii mi-au zîmbit şi mi-au făcut semne cu mîna. Apoi unul din ei, cu degetul la buze, mi-a întins un bileţel pe care scria: «Vă rugăm să ne iertaţi că nu vă salutăm în gura mare, dar vecinul nostru, paznicul de noapte, s-a întors abia adineaori şi probabil doarme...»

         La colţ, cîţiva prichindei stropeau trotuarul, iar alţii pliveau buru­ienile ce mărgineau bordura... Un puştan, probabil de pe altă stradă, trecea fluierînd. Copiii de peste drum i-au atras atenţia cu glas scăzut că Gara de Nord s-a mutat aproximativ de o săptămînă de pe strada noastră şi că locomotivele întîrziate o pot găsi luînd tramvaiul 12... În faţa tutungeriei, un tînăr îşi aranja ţigările în portţigaretul de piele. Băiatul tutungiului a admirat cîteva clipe cum îşi joacă pachetul moto­tolit pe bombeu, de aici pe călcîi, şi cum îl expediază printr-un «şpiţ» în mijlocul străzii. Apoi s-a apropiat de eroul spectaculoasei exhibiţii:

        — Nu-i aşa că dumneavoastră sînteţi centrul înaintaş al naţiona­lei noastre de juniori? O, de cînd voiam să vă cunosc... Sînt profund emoţionat... Ştiţi, mi-am amînat plecarea în tabără, ca să vă pot vedea în jocul de duminică... N-am să uit niciodată fenta dumneavoastră din minutul 18, şutul din minutul 25, golul ce l-aţi marcat în minu­tul 28; n-am să uit nimic din cele 90 de minute, dar nici Ordonanţa care la articolul 7 şi următoarele interzice murdărirea străzii...

        Centrul înaintaş s-a oprit din cursă, a făcut o mică întoarcere şi a deve­nit pentru o clipă baschetbalist — a azvîrlit hîrtia... la coş.

        Am plecat mai departe în acea minunată dimineaţă. Pe podul Dîmbo­viţei nişte copii — tot de pe strada noastră — mîncau seminţe, aruncînd cojile în apă.

       — E singurul loc din Bucureşti unde mîncăm seminţe, mi-au spus.

       La întoarcerea din această plimbare, aspectul străzii era de nerecu­noscut La ferestrele larg deschise zîmbeau din glastre hortensii şi narcise, iar — aşezate pe balcoane — ghivecele cu muşcate alcătuiau adevărate grădini suspendate.

       — De ce va miraţi? m-a întrebat un puşti de la etajul doi, ce se străduia să aranjeze o lădiţă cu cactuşi pe pervaz. Aşa procedăm în fiecare zi între orele 8 şi 18... Ca să fie strada mai frumoasă...

       În aceeaşi clipă am făcut un pas înapoi, pentru că unul din ghivece s-a prăvălit drept la picioarele mele. Am tresărit speriat şi... m-am tre­zit din somn. Răsturnasem paharul cu apă de pe noptieră. Ei, da, dragi copii de pe strada noastră. Visasem. Păcat...

Descarcă povestirea de la atașamente în format Word

                                🌻 Gogoașa furioasă de Mircea Sântimbreanu

A fost odată o gogoaşă furioasă. Se simţea atît de umilită că fierbe laolaltă cu alte surate în tigaia cu ulei încins, încît, bolborosind ca apu­cată, începu să ţopăie mărunţel, îşi făcu apoi vînt din tigaie, se rostogoli un timp pe plită şi, în sfîrşit, fără să mai stea pe gînduri, se rostogoli pe duşumea.

Dar gospodina, obosită de treburile ei şi pe deasupra supărată în ziua aceea că băieţaşul o scrîntise din nou la aritmetică, nu văzu şi nu auzi nimic. Gogoaşa tocmai se oprise lîngă făraş, neştiind încotro să se îndrepte. Deodată dădu cu ochii de paharul de pe bufet.

— Şi eu sînt rotundă, cugetă gogoaşa, chiar mai rotundă decît para aceea de sticlă. Dacă aş putea să mă caţăr pînă pe bufet, aş deveni şi eu pahar. Aş fi singurul pahar din lume făcut din cocă.

Dar cu toate opintelile ei, gogoaşa nu se putu căţăra nici măcar pe scăunel şi blestema mai furioasă ca niciodată. Gospodina nu auzi şi nu văzu nici de data aceasta nimic. Atunci gogoaşa îşi strînse toate pu­terile, luă aer în piept şi cu un salt ajunse pe scăunel. În clipa aceea dădu cu ochii de glastra de flori de pe măsuţă şi inima începu să-i bată de bucurie.

— O să fiu vază de flori! exclamă cu încîntare. Gospodina mă va umple cu Ochiul boului alb şi mov şi cu crenguţe de tufănică. Sau, dacă mă mai lăţesc un pic, pot deveni bombonieră! Voi purta la piept bomboane fondante, ciocolată, dropsuri. O, cîtă atenţie mi se va acorda...

Dar deodată îşi schimbă planul. În tavan clipea rotund şi strălucitor becul electric.

— Dacă aş putea să mă caţăr pînă în tavan, m-aş face bec. Asta da, mi s-ar potrivi. O să-i iau locul şi voi fi la înălţime, deasupra tuturor. Şi gogoaşa începu să se opintească, dînd asalt peretelui.

— Mai am puţin, îşi spunea plină de ambiţie. Nimic nu mă va putea opri să mă fac bec...

Îi ieşise sufletul aproape cînd, istovită de efort, o porni la vale, rosto- golindu-se. Şi nu se opri decît într-un colţ al bucătăriei. De acolo văzu cum gospodina aşeza gogoşile coapte, rumenite, într-un vas, între flori şi pahare curate, apoi îi chemă pe toţi la masă. Primul veni pisicul. Văzu gogoaşa turtită, murdară, o mirosi, dar îi dădu o lăbuţă şi aceasta se rostogoli pînă pe făraş. Apoi îi întoarse spatele şi, chemînd căţelul, îi zise:

— Dacă vrei o gogoaşă bună pentru o potaie ca tine, caut-o pe făraş.

— Aia e necoaptă, ca şi mintea ta, mîrîi acesta şi se luară la harţă.

Dar mama nu auzi şi nu văzu nici de data aceasta nimic. Era încă supăra­tă pe băieţaş şi îl certa fără să-l privească măcar:

— Auzi, după cinci săptămîni de şcoală, în clasa a treia, să nu ştie el tabla înmulţirii!

Iar băiatul, la rîndul lui, nu observă nici el nimic. Bodogănea întruna, jignit pînă-n adîncul inimii:

— Las’ că mă fac eu cosmonaut! O să zbor sus, sus, deasupra stelelor, şi nici n-am să mă uit spre casă...

Şi gogoaşa? Vedeţi, cu atîta supărare în jur, o pierdusem şi eu din vedere. Ei, da, gogoaşa furioasă a rămas pe făraş. Şi o mai trăi şi astăzi, dacă n-o fi murit.

Formatul Word