🌻 Prințesa și păstorul

              A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, pe vremea când creaturile lui Alah trăiau în pace și îndestulare, iar să vorbești prea mult era socotit un păcat – ei bine, în vremea aceea trăia un padișah căruia îi venise într-o zi ideea să se deghizeze și așa, necunoscut de nimeni, să bată drumurile împărăției. Slujitorii îi aduseră niște haine mai ponosite și padișahul porni la drum.

              Merse până-și stâlcie încălțările, dar nu văzu nimic care să-l surprindă cu adevărat – toate erau la fel, așa cum le știa. În timp ce se întorcea spre palatul său, mulțumit de felul cum merg treburile în împărăție, văzu în depărtare un bătrân care stătea pe malul unui râu. Bătrânul ținea în mână ceva, din care tot tăia, bucățelele fiind aruncate în apă.

              Împins de curiozitate padișahul se apropie de omulețul gârbovit de ani. Bătrânul păru să nu-l remarce și-și vedea de treabă. Foarfeca se mișca leneșă în mâna lui, iar bucățica tăiată era imediat aruncată în râu, bătrânul privind-o cum este dusă de vâltoarea apei.

curios!

Padișahul cântări pe toate părțile ciudatul răspuns. Apoi, curios să afle ce soartă îi rezervă cerul fetei lui, își luă inima în dinți și întrebă:

          — Te rog, fii atât de bun și aruncă o privire la norocul singurului meu copil. Spune-mi, ce vezi acolo?

          — Chiar acum o clipă am tăiat norocul fetei tale și i-am dat drumul pe apă, spuse bătrânul, nefiind nici măcar pentru o clipă păcălit de hainele ponosite: știa că străinul de lângă el este padișahul acelui ținut.

În loc de răspuns, bătrânul arătă spre o pășune de pe coasta dealului din depărtare.

Acestea fiind zise, bătrânul nu-i mai acordă nici o atenție padișahului, întorcându-se la treaba pe care o avea de făcut.

         Singura lui fiică să fie mireasa unui păstor? O asemenea soartă părea de neconceput pentru o floare atât de frumoasă ca fata lui... Atunci când știi la ce să te aștepți, până și soarta poate fi schimbată, își spuse padișahul și porni spre pajiștea de pe coasta dealului. Chiar înainte de a ajunge gâfâind lângă păstor, în mintea padișahului se înfiripase un plan.

        — Bună ziua, fiule, îl salută el pe păstor. De mult îmi doresc o turmă de capre grase și frumoase, dar n-am văzut niciodată unele mai arătoase ca ale tale. Ce spui, nu vrei să le vinzi?Spre surprinderea lui, tânărul păstor n-avea chef să vândă turma.

        — Ce zici dacă ți-aș oferi o mie de galbeni? Insistă padișahul.

Păstorul clătină din cap:

Padișahul se înnegură la chip, dar continuă cu glas mieros:

Păstorul rămase tăcut, cântărind în minte oferta. Într-un târziu:

        — Stăpâne, dar unde este lada? Întrebă el.

        — Ah, trebuie să mergi la palatul padișahului s-o iei.

Păstorul păru surprins, așa că padișahul continuă în grabă:

        — Nu-ți fă griji. Eu sunt chiar padișahul acestui ținut și am să-ți dau o scrisoare pentru vizirul meu. El îți va da ce meriți.

        — Dar caprele?...

Și, fără alte vorbe, începu să scrie răvașul pentru vizir, de fapt câteva rânduri: “Omoară-l pe aducătorul acestei scrisori și ai grijă ca porunca să-mi fie îndeplinită înainte de sosirea mea!”

         Păstorul nu știa să citească, dar convins de importanța scrisorii o împături cu grijă și o puse în trăistuța care îi atârna de umăr. Apoi porni în grabă spre palat. Trecu peste culmi împădurite, prin văi cu ape repezi, într-o călătorie mai lungă decât oricare alta din cele pe care le făcuse până atunci, până când, în sfârșit, palatul îi apăru în față.

Turnurile palatului erau atât de înalte și impunătoare, iar tânărul păstor se simțea atât de mic și obosit, încât hotărî că un pui de somn nu i-ar strica înainte de a se înfățișa vizirului cu mesajul de la padișah. Găsind un loc umbros lângă fântâna publică care era în fața palatului, păstorul se întinse pe iarba răcoroasă și adormi buștean.

        Între timp, plictisită că și acea zi se scurgea fără să-i ofere nimic deosebit, fata padișahului se uita pe fereastra din camera ei, curioasă să vadă ce se mai întâmpla pe stradă. Zărindu-l pe păstorm simți o ușoară învolburare în suflet. Un necunoscut, dar tânăr și frumos. Și ce-o căra în trăistuța de pe umăr, de care avea atâta grijă? Chemând o slujnică, prințesa îi ordonă:

Slujnica porni fuguța să ducă la îndeplinire porunca prințesei. Peste câteva minute femeia era înapoi, purtând cu grijă trăistuța. Citind scrisoarea, ochii tinerei prințese se umplură de lacrimi. Ce soartă crudă îl aștepta pe frumosul tânăr. Nu era drept să se întâmple așa ceva. Luă o foaie de hârtie și începu să scrie, imitând scrisul tatălui ei: “Spală-l pe acest tânăr, îmbracă-l cu haine frumoase și însoară-l imediat cu fata mea. Ai grijă ca porunca să-mi fie îndeplinită înainte de sosirea mea.” Fata împături scrisoarea, aplică deasupra sigiliul padișahului și o puse în trăistuță. Apoi îi ordonă slujnicei să agațe din nou trăistuța de brațul tânărului adormit.

       Într-un târziu, se trezi și tânărul și se duse drept la vizir, să-i înmâneze scrisoarea.

Imaginați-vă uimirea vizirului când a citit rândurile înșirate pe hârtie. Dar ce putea să facă? Cine ar fi întrăznit să nu respecte ordinele padișahului? Fără să mai stea pe gânduri, vizirul făcu ce i se ceruse, așa cum fusese instruit în scrisoare.

Tobele bubuiau, flautele le acompaniau cu acorduri line, lumea se veselea sărbătorind nunta prințesei, când padișahul intră și el în oraș. Caprele puteau să-și poarte singure de grijă, era mai important să se asigure că vizirul îi îndeplinise porunca.

      — Ce mai e și asta? Îl întrebă padișahul pe un țăran care căsca gura pe uliță. Pentru a cui nuntă bubuie tobele și susură flautele?

      — Oh, n-ai auzit noutățile? Se miră țăranul. Se mărită singura fată a padișahului. Nu l-am văzut pe mire, dar se spune că e tânăr și chipeș.

Turbând de furie, padișahul porni glonț să-l caute pe vizir. Scociorând în brâul din mătase care-i încingea mijlocul, vizirul scoase scrisoarea:

Nu-i trebui mult padișahului să se lumineze că mâna destinului primise un ajutor temeinic din partea mâinii fetei sale. Era tot mai hotărât să scape definitiv de acest ginere nedorit. Dar cum? Flerul îi spunea că tânărul habar n-avea de toată tărășenia. În acest caz nu l-ar lăsa sufletul să refuze rugămintea socrului de a duce o nouă scrisoare altcuiva. Chemându-și ginerele, padișahul îl primi ca pe un fiu iubit, sărutându-l și îmbrățișându-l, ca și cum nunta ar fi plănuit-o chiar el. Iar tânărul păstor, sufocat de dragostea socrului, căzu de îndată în cursa întinsă.

Și tânărul primi un plic pe care trebuia să-l ducă lumânărarului palatului. Plicul fu sigilat, dar înăuntru nu era nici un mesaj, deși padișahul ținu să-i atragă atenția tânărului cât de important ar fi conținutul scrisorii.

Emoționat de încrederea arătată tânărul sărută mâna padișahului și și-o puse pe frunte, promițând că zorii zilei următoare îl vor găsi la ușa lumânărarului. De îndată ce tânărul plecă, padișahul ordonă să i se înfățișeze vizirul:

        Vizirul plecă pe dată să transmită ordinul padișahului.

Nici nu apăruse prima geană de lumină a zorilor și tânărul se sculă și începu să se îmbrace. Își trecu peste umăr trăistuța în care era prețiosul mesaj al padișahului. Tot forfotind prin cameră, își trezi mireasa. De fapt, între ei se înfiripase o dragoste ca-n povești, iar prințesei nu-i prea convenea să se despartă de iubitul ei, nici măcar pentru o oră. Se pisici pe lâncă el și-l convinse să-i împărtășească motivul grabei. Minte ageră, prințesa căzu la bănuială: ceva nu era în regulă cu vizita pe care iubitul ei trebuia să i-o facă lumânărarului. Fără să-și arate în vreun chip neliniștea, prințesa reuși să-și țină mirele lângă ea până ce soarele se înălță binișor pe cer. Tânărul își reaminti de treaba pe care o avea de făcut și, după ce-și sărută iubita, porni fuguța spre atelierul lumânărarului.

Dar, așa fiind voia lui Allah, cineva ajunsese acolo înaintea lui. Pentru că padișahul, nerăbdător nevoie mare să vadă dacă ordinul îi fusese îndeplinit, de cum apăruse prima geană de soare, nu mai avusese astâmpăr și plecase la atelierul lumânărarului. Nici nu se închisese bine ușa în spatele lui, că padișahul fu înșfăcat de lumânărar și aruncat în ceara pusă la fiert într-un cazan. De obicei, când comanda la moarte vreun trădător de țară, padișahul obișnuia să spună:

Și mult adevăr este în această vorbă înțeleaptă.

Ca soț al fetei padișahului mort, păstorul fu uns la tronul împărăției, iar cei doi trăiră fericiți până la adânci bătrâneți. Fie ca Alah să ne fericească și pe noi cu o fărâmă din norocul lor.

                                                      🌻 Dovleacul vrăjit

              A fost odată ca niciodată că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, pe vremea când spiridușii se zbenguiau cu mingea prin băile turcești, când puricele era portar, iar cămila bărbier – ei bine, în zilele acelea, trăia o văduvă sărmană care avea un fiu. De dimineața până seara, zi de zi, femeia croșeta de zor tot felul de dantele, unele mai frumoase ca altele. Și, în fiecare zi fiul ei se posta într-un colț al bazarului și vindea dantelele pentru câțiva bănuți. Dar suficienți pentru ca cei doi să-și cumpere pâine, brânză și măsline, și cu mila lui Alah să-și ducă traiul de pe o zi pe alta.

              Totuși, într-o zi, băiatul nu reuși să vândă nici măcar o palmă de dantelă. Obosit și cu sufletul plin de tristețe, se așeză pe o piatră și începu să se jelească:

Chiar în acel moment, spiridușul ofurilor apăru lângă băiat.

Băiatul înlemnise de frică, iar limba i se lipise de cerul gurii. În sfârșit, reuși să gâiguie ceva:

            — Vă doresc multă sănătate, slăvite domn.

            — Cere-mi ce vrei și dorința îți va fi îndeplinită, repetă spiridușul.

            — Vă doresc multă sănătate, se bâlbâi din nou băiatul, iar ochii parcă-i ieșiseră din cap, tot urmărind ciudata arătare.

            — Cere-mi ce vrei și dorința îți va fi îndeplinită, se burzului spiridușul, iar pământul se cutremură de vocea-i bubuitoare.

Băiatul reuși să-și adune curajul:

            — Astăzi, n-am reușit să vând dantelele mamei. O să fie foarte supărată din cauza aceasta. Și n-avem nimic de mâncare în casă.

            — Uite, ia-l pe ăsta, spuse spiridușul și îi întinse un dovleac.

            — Mulțumesc, se codi băiatul, dar un dovleac nu ne este de mare folos. N-avem cărbuni să-l coacem și nici zahăr să-l îndulcim.

            — N-ai nevoie de cărbuni sau de zahăr pentru acest dovleac. Doar să-i spui: “Deschide-te, dovlecel scump! Închide-te, dovlecel scump!”

Și spiridușul dispăru.

Băiatul privi zăpăcit în jur, dar arătarea, ia-o de unde nu-i. Înșfăcă dovleacul și porni în goană spre casă. Maică-sa, care-i pândea sosirea de la fereastră, fu dezamăgită când văzu ce-i aduce odorul.

Băiatul așeză liniștit dovleacul pe masă și spuse:

Și, imediat, tot soiul de bucate alese începură să se reverse din dovleac. Cu grămăjoare de orez și fasole cu ciozvârte de carne și dulciuri din belșug, cum ar putea vreo femeie să-i caute nod în papură dovleacului?! Cei doi se așezară la masă și mâncară pe săturate.

Erau atât de fericiți de norocul care le picase din senin, că nu-l zăriră pe Mehmet, nesățiosul lor vecin, trecând prin fața ferestrei. Uimit de cele văzute, Mehmet se opri din drum.

Simțea aromele delicioaselor mâncări, aproape că putea să le și guste și începu să saliveze de plăcere. În sfârșit, când băiatul și maică-sa se săturară, copilul spuse:

Cât ai clipi, restul bucatelor dispărură ca prin farmec, iar dovleacul stătea pe masă, cu nimic deosebit de oricare alt bostan.

Băiatul așeză dovleacul pe pervazul ferestrei, iar mama și fiu plecară la culcare. De îndată ce zgomotele din casă se potoliră, cei doi dormind duși, Mehmet strecură brațul prin fereastră și înșfăcă dovleacul. Și, pe aici ți-e calea, o luă la goană, oprindu-se doar acasă. Cât fu noaptea de lungă, Mehmet încercă să deschidă dovleacul.

Dar dovlecelul nici pomeneală să-și reverse bunătățile.

Dar dovleacul părea nesimțitor la rugămințile și la insulte.

Mehmet îl azvârli de pământ, de masă, de scaun, dar dovleacul, pur și simplu, n-avea chef să se deschidă. Mehmet încercă să-l despice cu un cuțitm dar nici măcar o scrijelitură nu reuși să facă pe coaja alburie. Se crăpa de ziuă, iar Mehmet era furios de propria-i neputință.

        Cum se făcu dimineață, Mehmet înșfăcă dovleacul sub braț și se duse glonț la băcan.

        — Tu vinzi marfă din zori până seara, spuse Mehmet, dar eu am ceva pe care ți l-ai dori să-l cumperi.

        — Un dovleac? De ce, pe Alah aș vrea să cumpăr un dovleac?

        — Ah, dar ăsta nu e un dovleac obișnui, răspunse Mehmet. Dacă știi cum să-l deschizi, te va hrăni toată viața.

        — Și cum îș deschid? Întrebă curios băcanul.

        — Mi-aș fi dorit să știu, oftă Mehmet. Dacă aș fi știut, l-aș fi păstrat pentru mine. Gândește-te ce afacere faci. Îți vând dovleacul ăsta fermecat doar pentru trei lire de aur.

        — Trei lire de aur?! Se bâlbâi uimit băcanul. Și nici măcar nu-mi spui cum se deschide?! Șterge-o imediat și ia-ți bostanul ăsta de aici. Poate vei găsi vreun prostănac să-ți dea banii pe care îi ceri, dar ăsta nu va fi Hamit băcanul. Auzi vorbă, trei lire de aur!

Mehmet înșfăcă dovleacul și o luă fuguța în josul străzii spre măcelar.

Măcelarul se holbă la Mehmet: — Un dovleac? Ce te face să crezi că aș avea nevoie de un dovleac?

        — Ei, ăsta nu e un dovleac obișnuitm, îl lămuri Mehmet. Dacă ști cum să-l deschizi, te va hrăni toată viața.

        — Și cum îl deschid? Se repezi măcelarul.

Îți vând minunăția asta de dovleac doar pentru trei lire de aur.

Mehmet părăsi în grabă mare prăvălia măcelarului șim cu dovleacul sub braț, intră la bărbier.

        — Oh, bărbierule, cât e ziua de lungă, asculți toate necazurile sărmanilor care-ți trec pragul, iar sufletul mereu îți dă ghes să-i ajuți. De data asta, am venit să-ți fac eu o favoare. Am un dovleac vrăjit de vânzare.

        — Mie mi se pare un bostan ca oricare altul, răspunse fără pic de entuziasm bărbierul. De ce vrăji e în stare?

        — Dacă știi cum să-l deschizi, te va hrăni toată viața.

        — Și cum îl deschid? Întrebă bărbierul, cu ochii țintă pe dovleac.

Dar, sigur, tu poți să-l deschizi. Ți-l dau de pomană, doar trei lire de aur.

      — Trei lire de aur?! Bolborosi bărbierul. Crezi că ți-ai găsit prostul? Ia-ți imediat tălpășița de aici, până nu-ți tai urechile și tărtăcuța ta va fi aidoma bostanului.

Mehmet o tuli fără să mai scoată un cuvințel.

• Înțeleptule, începu Mehmet, tu știi să deslușești cauza cea dreaptă de cea strâmbă, precum grâul de neghină. Am o minunăție de dovleac, tocmai bun pentru tine. Vrei să-l cumperi?

Judecătorul cercetă îndelung dovleacul:

      — Cât vrei pe el?

      — O nimica toată pentru bunăstarea care-ți va umple casa. Dacă știi cum să-l deschizi, te va hrăni toată viața. Ăsta-i motivul pentru care cer trei lire pe el.

      — Și cum îl deschid?

Lăcomia lui Mehmet nu era un secret pentru judecător.

Oftând din rărunchi, Mehmet luă lira și își văzu de drum. Judecătorul duse dovleacul în bucătărie, unde nevastă-sa trebăluia de zor.

Peste câteva minute, nevastă-sa apăru din bucătărie cu dovleacul în mână:

      — Cum să gătesc dovleacul ăsta, dacă nici nu pot să-l deschid?! Cuțitul nici măcar nu-l scrijelește, iar toporul nu-l sparge.

      — Pișicherul ăla de Mehmet! Exclamă cu năduf judecătorul. Să-mi fie învățătură de minte, să mai cumpăr altădată ceva de la el. Scumpo, dă-mi dovleacul. E bun doar pentru groapa de gunoi. Găsesc eu mâine un dovleac proaspăt la piață.

Și judecătorul aruncă dovleacul în mormanul de gunoi de lângă casă.

Între timp, băiatul și maică-sa bătuseră tot târgul în căutarea dovleacului.

         Întâmplarea îl duse pe băiat pe lângă curtea judecătorului, în drumul spre casă de la

moschee, unde asistase la rugăciunea de seară. Pe un morman de gunoi, trona un dovleac. Să fie chiar al lui? Fără speranțe prea mari, băiatul șopti:

Imediat, tot felul de bucare alese începură să se reverse din dovleac.

În culmea fericirii, băiatul alergă la mormanul de gunoi:

Băiatul luă dovleacul și nu se opri din goană până acasă. Cum intră, încuie ușa și trase perdeaua la fereastră.

Din ziua aceea, băiatul avu grijă de dovlecelul vrăjit ca de ochii din cap, iar el și maică-sa trăiră în bunăstare și fericire până la adânci bătrâneți.

Dorința li se împlinise; n-ar strica să fim și noi la fel de norocoși.

                                                🌻 Hamalul Hasan și pruncii

              Hasan se fâțâia prin bazar în căutare de mușterii. Un sac imens îl flutura în spate.

cumpărăturile.

O femeie vânjoasă se grăbi spre el. Într-un braț căra un prunc adormit, iar în cealaltă mână se înghesuia un vraf de pachete de toate formele și mărimile.

Hasan doar ce venise de câteva zile în Istanbul și habar n-avea unde se află moscheea

Suleyman. Totuși, îl ardea buza să câștige niște bani, măcar să-și poată cumpăra bucățica de brânză și dărabul de pâine, cele de toate zilele.

Așteptă ca femeia să pună toate pachetele în sacul gol care-i atârna pe spate, apoi luă copilul în brațe.

Hasan încerca să se țină după ea, strecurându-se cu grijă prin mulțime ca nu cumva să lovească pruncul pe care-l avea în brațe. Chiar când să iasă în stradă, Hasan zări un consătean. În sfârșit, poate afla și el ceva noutăți despre ai lui și ce se mai întâmplă prin sat.

Bărbatul se opri din drum și cei doi se puseră pe taifas. Vorbiră ba de una, ba de alta, păsându-le prea puțin de mulțimea zgomotoasă care forfotea în jur. În sfârșit, Hasan păru mulțumit cu tot ce aflase despre sat și familia lui.

         — La revedere, vecine, spuse el.

        — Allah să fie cu tine. Îi ură consăteanul.

Hasan începu să se uite în toate părțile, căutând-o pe femeia care-i încredințase copilul și pachetele. Se uită în stânga, se uită în dreapta, dar nici urmă de ea. Cum zărea o femeie mai robustă se ducea fuguța spre ea, dar degeaba. Neputincios și obosit de atâta căutare se opri lângă o dugheană să-și tragă sufletul. Pe Alah, ce să facă acum?

        — Cum ajung la moscheea Suleyman? Îl întrebă Hasan pe negustor.

        — Du-te la ieșirea din bazar și ai s-o zărești în depărtare, îi răspunse negustorul. N-ai cum să n-o vezi.

Hasan porni fuguța spre poarta bazarului. Hurducăindu-i-se în brațe, pruncul se trezi și începu să plângă.

Vocea lui Hasan era cu totul nouă pentru copil, care se puse pe un plâns și mai amarnic. Hasan începu să-l legene și chiar să-i lălăie un cântec pentru adormit, dar fără vreun folos. N-avea ce să-i facă! Doar n-o să piardă vremea cu un prunc care orăcăie, își spuse Hasan, mergând cât putea de repede spre moscheea care se deslușea undeva departe în fața lui. În sfârșit, ajunse la fântâna din curtea moscheii. Unde să fie femeia? Ceva lume se foia pe acolo, dar nici pomeneală de mama pruncului. Hasan lăsă jos sacul din spate și se puse pe așteptat. După un timp începu să-i întrebe pe toți cei care treceau pe acolo:

      — N-ai văzut-o cumva pe mama copilului ăsta?

Dar toți erau grăbiți și nimeni n-avea timp să-l ajute în vreun fel.

         Plictisit să tot pună aceeași întrebare, la care nu primea nici un răspuns, Hasan intră în vorbă cu un cerșetor zdrențuros care moțăia lângă fântână. Îi povesti cerșetorului toată tărășenia.

      — Ascultă-mă cu atenție, rânji cerșetorul. Am să-ți spun ce trebuie să faci. Vezi lespedea aia de lângă moschee?

      — Da, mormăi Hasan.

      — Ieri am văzut o femeie care a pus un copil pe lespedea aceea. Pruncul a rămas acolo vreo oră, două. Apoi mama copilului s-a întors și și-a luat odorul. Trebuie să faci și tu același lucru cu pruncul ăsta. Nu-ți fă griji. Maică-sa o să-l găsească repede.

      — Ce idee bună, se bucură Hasan.

      În câțiva pași era lângă lespede și așeză copilul pe ea. Îi era cam teamă să lase pruncul singur, așa că se ascunse, veghind sosirea mamei.

Deodată, Hasan simți niște lovituri în spate. Era o bătrânică furioasă foc:

Nici nu apucă Hasan să se dumirească ce se întâmplă și bătrânica dispăru într-o căsuță de pe partea cealaltă a străzii. Într-o clipă era înapoi, purtând în brațe alt prunc:

Bătrânica rămase pe poziție până ce Hasan ieși din curtea moscheii purtând doi prunci în brațe.

Oftând și bolborosind, Hasan porni agale înapoi spre bazar. Ajuns acolo în dreptul băii publice întâlni alt hamal care se îndrepta și el spre bazar în căutarea unei noi comenzi.

Hasan îi depănă întreaga poveste, iar cei doi prunci îi însoțeau vorbele cu plânsete.

        — Ce să mă fac? Izbucni Hasan.

        — E simplu, încearcă să-l liniștească celălalt hamal. Vezi baia publică de vizavi? Du copiii acolo și spune-i îngrijitoarei că mama lor va veni în câteva clipe să-i ia.

Hasan îngână o mulțumire și traversă strada în grabă. Bătu la ușă, așteptând

înfrigurat apariția îngrijitoarei. Când femeia apăru în prag, Hasan îi spuse pe nerăsuflate:

        — Mătușă, mi s-a spus să las copiii ăștia aici până vine maică-sa să-i ia.

        — Care va să zică, așa ți s-a spus? Pufni femeia, așteaptă aici că vin imediat.

Femeia dispăru în interiorul clădirii, revenind peste câteva clipe cu un alt copil în brațe.

        — Ticălosule! Îl beșteli ea. Ai venit și ieri cu un copil. Ia-ți-l de aici și du-l la familia lui. Și nu care cumva să te mai prind că aduci copii aici!

        — Dar, mătușică ce să fac și cu ăsta!? Gemu Hasan. Am deja doi copii care nu sunt ai mei.

Puse copilul în sacul din spatele lui Hasan și trânti ușa de la intrare. Cei trei copii începură să plângă de mama focului.

disperării, în mijlocul străzii aglomerate.

Dar ce s-o fi întâmplat cu mama primului prunc? Grăbită să ajungă la moschee, n-aruncase nici privirea în spate, convinsă că Hasan e în urma ei. După ce intră în curtea moscheii se opri să-și tragă sufletul și așteptă să apară hamalul cu pruncul și pachetele. Dar nici urmă de hamal, parcă-l înghițise pământul. Neliniștea-i crescândă se transformă în disperare. Începu să plângă și să-și smulgă părul din cap. După o vreme se liniști: își strânse lucrurile și porni fuga înapoi spre bazar, sperând că hamalul se întorsese acolo.

Dar ia-l de unde nu-i! În sfârșit, zări un străjer din garda sultanului.

Străjerul îi ascultă poveste. Apoi chemă în ajutor pe patru din tovarășii lui care patrulau prin bazar.

Cei cinci străjeri porniră imediat în căutarea hamalului.

Cel mai mătăhălos dintre ei, un munte de om, fu cel care-l găsi pe Hasan.

Vocea bubuitoare a străjerului îi trezi pe cei trei copii, care începură să plângă și să orăcăie. Ce mai, era o hărmălaie de toată frumusețea și nu era om pe stradă să nu se oprească din drum și să întrebe ce bazaconie o mai fi și aia. În sfârșit, ajunseră la moscheea Suleyman unde-i aștepta mama primului copil.

         După ce ascultă toate pățăniile lui Hasan, femeia îi dădu un bănuț de argint.

Străjerii se prăpădeau de râs, de multă vreme nu mai auziseră ceva atât de nostim.

Când hohotele de râs se mai domoliră, căpetenia străjerilor decise:

Și porniră cu toții spre palat. Hasan povesti încă o dată tot ce i se întâmplase în acea zi.

        — Ha! Ha! Ha! Hohotea sultanul, ștergându-și lacrimile de râs. Asta-i cea mai amuzantă poveste pe care am auzit-o în ultima vreme.

        — Stăpâne, ce să fac cu ceilalți doi prunci? Întrebă cu glas stins Hasan.

Sultanul bătu din palme și un slujitor aduse un sipet plin cu galbeni strălucitori.

       Hasan se rupea de mijloc în temenele, tot mulțumindu-i sultanului, atât pentru banii primiți, dar mai ales pentru că-l scăpase de copii. Apoi ieși din palat și porni fuguța pe stradă.

      Și, după câte știu, s-a ținut de cuvânt.

                                          🌻 Petice noi în locul celor vechi

              Într-o zi cizmarul Hasan a închis prăvălia puțin mai devreme decât de obicei.

Pentru nevastă-sa târgui o bluză. Maică-sii îi găsi o eșarfă frumoasă. Iar fetei lui, care era căsătorită, îi luă patru panglici în culori vii pentru păr. Apoi, aruncând o privire pe hainele lui ponosite, oftă și decise cu jumătate de gură:

Și fără să mai stea pe gânduri se duse glonț la croitor.

          — Ai un pantalon care să mi se potrivească? În întreba el.

          — Mare ghinion, ridică neputincios din umeri croitorul. Mi-a rămas doar o singură pereche.

Hasan probă pantalonul:

          — La talie mi se potrivește, dar la lungime ba. Ar mai trebui scurtat cu vreo trei degete. Poți sa o faci?

          — Astăzi în nici un caz, răspunse croitorul. Roag-o pe nevastă-sa să-i scurteze.

Neveste-sii îi plăcu la nebunie bluza.

          — Cât e de frumoasă! O admira ea în timp ce o proba. Și ție ce ți-ai luat?

          — Un pantalon, răspunse Hasan, dar e prea lung. Ai putea să-l scurtezi?

          — Nici vorbă! Protestă nevastă-sa. Vreau să cos o broderie la bluza asta nouă. De ce n-o rogi pe maică-ta? E atât de pricepută în toate.

         — Prea bine, acceptă Hasan și plecă spre casa mamei lui.

         — Mamă, ți-am cumpărat o eșarfă. Un mic cadou pentru sărbătorile de iarnă.

         — Cât de frumoasă e, se bucură maică-sa. Și ție ce ți-ai luat?

Poți să-l scurtezi?

         — Fiule, n-am timp de așa ceva. Sărbătorile încep mâine, iar eu trebuie să mă rog pentru morții noștri. De ce n-o rogi pe fiică-ta? Ar trebui să se priceapă și ea la ceva!

        — Bine, oftă Hasan și plecă spre casa fetei sale.

        — Fată, ți-am cumpărat niște panglici de păr, spuse Hasan.

        — Cât de minunate sunt! Bătu fericită din palme fata. Și ție ce ți-ai luat?

        — Pantalonul ăsta, răspunse Hasan, numai că e prea lung. Poți să mi-l scurtezi?

        — Oh, nu, tată! Se bosumflă fata. Trebuie să-mi hrănesc pruncul, iar după asta voi călca panglicile. Sunt sigură că mama sau bunica ți-l vor scurta.

Hasan se gândi ce se gândi și o luă fuguța spre prăvălie. Puse pantalonul pe masă și tăie cu grijă din fiecare crac o fâșie lată de trei degete. Apoi, luând un ac gros de cizmărie, tivi manșetele. Îl împături cu grijă și plecă spre casă. Nevastă-sa nu-l întrebă nimic, el nu-i spuse nimic și puse pantalonul pe raftul cu lucrurile lui din dulap.

În după-amiaza următoare, Hasan a închis foarte devreme prăvălia. Salutând în dreapta și în stânga, aruncând câte un zâmbet și o urare amicilor care ieșeau în cale, cizmarul se grăbi spre casă. Întreg orașul părea cuprins de febra pregătirilor pentru sărbătorile ce urmau să înceapă.

Nevastă-sa îl aștepta în pragul ușii.

Hasan era surprins. Mama lui? Fata lor?

Eșarfa cea nouă îi venea minunat mamei lui Hasan.

misterios i se întipări pe față, avea un secret pe care-l păstra doar pentru ea.

Ce bine arată toate trei, îngrijit și frumos îmbrăcate, se bucură Hasan. O să-i facă mare plăcere să le însoțească la serbare, chiar dacă n-avuseră timp să-i scurteze pantalonul. Intră în dormitor să-și pună pantalonul cel nou, exact pe talia lui și lung atât cât trebuie, că doar el îl scurtase. Deodată:

        — Vai! Strigă Hasan.

        — Te simți rău? Întrebă îngrijorată nevastă-sa.

Și, deschizând ușa, apăru în fața femeilor ca să le lămurească despre ce este vorba. Cracii pantalonului cel nou îi ajungeau doar până sub genunchi.

Nevasta lui Hasan, mama lui Hasan și fata lui Hasan izbucniră într-un glas:

Apoi, dându-și seama ce trebuia să se fi întâmplat, se holbară la Hasan. Iar Hasan, uimirea luându-i graiul, le fixa și el cu o privite zăpăcită.

Mama lui Hasan zâmbi ușor jenată:

        — Când am venit azi dimineață, nevastă-ta plecase la cumpărături. După ce am făcut rugăciunea, mi-am zis: Hasan e un băiat atât de bun. Ia să-i scurtez eu pantalonul acum. Am găsit pantalonul în dulap, am desfăcut tivurile și l-am scurtat cu exact trei degete. Am făcut tivuri noi, am împăturit pantalonul și l-am pus pe raftul tău din dulap. Am vrut să-ți fac o surpriză.

        — Chiar mi-ai făcut, mamă! Răspunse Hasan zâmbind mânzește.

Apoi veni rândul fetei sale.

Hasa se uită de la una la alta. Apoi izbucni în râs.

      — Dar deja eu îi scurtasem cu trei degete!

      — Tu? Se mirară ele în cor.

Camera se umplu de râsetele lor. Și, în mijlocul veseliei generale, se și gândiră la ceea ce aveau de făcut: puteau să coasă la loc bucățile tăiate. Iar când terminară treaba, Alah fiind milostiv cu ei, pantalonul avea exact lungimea dorită.

Și, găsiți în cele mai frumoase haine, plecară cu toții la serbare.

                                        🌻 Sultanul cel gras și răspunsul corect

              A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, un sultan căruia îi plăcea la nebunie să mănânce. De câte ori avea ocazia îl găseai, ba la masă înfulecând de zor, ba în fața unei tăvi plină cu fel de fel de bunătăți, ciugulind cu spor. În stomacul lui intrau, una după alta, supă de iaurt cu orez, carne cu iaurt, iaurt cu fructe. Movilițele de chifle rumene cu miez pufos și coajă crocantă dispăreau cât ai bate din palme.

              La fiecare masă sultanul se înconjura de sfetnici, fiecare dintre ei ciugulind când și când, mai mult ca să nu-și supere stăpânul. Muzicanții cântau, iar fete frumoase învăluite în mătăsuri se unduiau în ritmul muzicii. O fântână arteziană își trimitea jeturile de apă cristalină, iar păsări în toate culorile pământului ciripeau în colivii. Ce să vă mai spun, orele de masă erau o adevărată desfătare.

              Sultanul avea un cântar special și nu trecea o zi fără ca el să nu vadă cum stă cu greutatea. De câte ori se cântărea, un zâmbet îi mijea pe buze, bucurându-se că se îngrașă tot mai mult, așa cum îi stă bine unui adevărat stăpân. Mai mult ca sigur că va ajunge să fie cel mai gras sultan de pe fața pământului.

              Dar nu există lucru bun care să n-aibă și o parte rea. Într-o zi, depășit de greutatea sultanului, cântarul se strică. În ziua aceea, spre marea lui uimire, sultanul descoperi că nici măcar să pășească nu mai putea, de gras ce era. Picioarele i se umflaseră și îl dureau îngrozitor. În tron se căscase o despicătură, care se tot lărgea, până se prăbuși și tronul.

              Tâmplarii îi croiră alt tron, de două ori mai zdravăn decât cel care se rupsese. Una câte una, cămășile începură să-i pleznească pe la cusături. Apoi veni rândul șalvarilor.

              Croitori din toată împărăția fură chemați să-i facă alte veșminte. Situația se înrăutățea cu fiecare zi: sultanul nu mai reușea să intre în cada de la baia sa. Meșteri sosiră degrabă și construiră o nouă cadă, suficient de largă ca să se scalde în ea doi tauri zdraveni.

              Era clar că se îngrășase prea mult. Trebuia făcut ceva de urgență, înainte ca situația să nu scape definitiv de sub control. Vestitorii plecară în cele patru zări ale împărăției.

Deschideți-vă bine urechile! Recompensa va fi pe măsură!

Și doctorii din cele patru colțuri ale împărăției se grăbiră spre palat. Unii, tobă de

carte, cărau nenumprate tomuri cu fel de fel de rețele și tratamente. Alții aduceau tot soiul de medicamente. Și nu era unul dintre ei să nu fie convins că-l poate ajuta pe sultan. Primul doctor îl cercetă și-l descusu în toate felurile pe sultan. Apoi, pe ton solemn, lansă verdictul:

Sultanul îi dădu ascultare și timp de șapte zile nu mâncă decât fructe. Fructe la micul dejun, fructe la prânz, fructe la ceaiul de după-amiază, fructe la cină. Se strădui ca la fiecare masă să mănânce numai fructe. Ei, bineînțeles, între mese, mai ciugulea ici și colo. Să te tot lingi pe degete după un piept de pui bine rumenit pitulat într-o grămăjoară de orez. Și nimic nu e mai delicios pe lumea asta decât baclavalele, nu una, o tavă întreagă. Doctorul veni la sfârșitul săptămânii să-l examineze pe sultan. Sultanul era mai gras ca niciodată.

Un al doilea doctor îl cercetă și descusu în tpate chipurile pe sultan. Apoi, pe ton solemn, lansă verdictul:

Sultanul îi dădu ascultare și timp de șapte zile bău doar ceai fierbinte neîndulcit. Ceai fierbine fără zahăr la micul dejun, ceai fierbinte fără zahăr la prânz, ceai fierbinte fără zahăr după-amiază, ceai fierbinte fără zahăr la cină. Ei, bineînțeles, între reprizele de ceai mai ciugulea și el câte ceva, fiindcă foamea îl chinuia nespus. Un pilaf cu niște copănele de pui este o chestie atât de gustoasă. Și ce poate fi mai delicios pe lumea asta decât baclavalele, nu una, o tavă întreagă. Al doilea doctor veni la sfârșitul săptămânii să-l examineze pe sultan. Sultanul era mai gras ca niciodată.

Lung era șirul doctorilor la poarta palatului.

Focul duduia continuu la saună, iar aburii fierbinți îl storceau de puteri pe sultan. Dar, între reprizele de saună, sultanul mai ciugulea câte ceva, de ici, de colo. Și al treilea doctor fu azvârlit în temniță.

      — Mișcare!

      — Doar carne!

      — Fără muzică și dans la masă!

      — Nimeni să nu-i țină tovărășie în timpul mesei!

      — Mai puțin somn!

      — Doar iaurt!

      — Masaje sănătoase de patru ori pe zi!

      — Să ia în fiecare zi pilulele astea speciale!

Unul după altul, patruzeci de doctori își încercară talentele și remediile pe pielea sultanului. Unul după altul fură azvârliți în temniță, fiecare condamnat să încerce pe propria piele remediul pe care-l recomandase. Iar sultanul se îngrășa tot mai tare.

Într-o zi întâmplarea făcu ca un hamal isteț să treacă prin fața palatului. Căra în spate, prinsă în chingi, toată mobila dintr-o casă.

Hamalul lăsă pe pământ greutatea din spate și porni fuguța spre vizir. Cei doi ajunseră în fața sultanului.

Hamalul rămase tăcut câteva clipe, uitându-se lung la sultan. Auzise și el de problema sultanului – de fapt, nu era om în împărăție care să n-o știe. În sfârșit, își luă inima în dinți:

Sultanul se sufocă de furie:

    — Cum îndrăznești? Răcni el. Apoi, pe un ton de abia șoptit, întrebă: De unde ști?

    — Știu! Răspunse hamalul. Crede-mă, vei muri peste patruzeci de zile.

Doi străjeri îl înșfăcară pe hamal și-l azvârliră pe scara strâmtă care dădea în temniță.

Dar profeția hamalului îl făcu pe sultan să-și piardă pofta de mâncare. Îi mai rămâneau de trăit doar patruzeci de zile! Își mușca furios buzele, își smulgea părul din cap, gemea și se văita milindu-și soarta.

La micul dejun de abia mai ciugulea puțin din pâinea prăjită.

La prânz îi era suficientă o bucățică de brânză.

La ceaiul de după-amiază se mulțumea cu firimituri dintr-o plăcintă cu prune.

La cină îi era deajuns o feliuță de kebab.

Nici pomeneală să mai ronțăie ceva între mese, mâncarea nu-l mai atrăgea deloc.

Zilele se scurgeau una după alta. Sultanul rămânea în pat, ros de neliniște. După ce trecu și a douăzecea zi, încercă să se ridice din pat. Picioarele îi erau amorțite, dar putea să meargă. Ore întregi patrulă prin cameră. I-au mai rămas doar douăzeci de zile de viață! Cămășile și pantalonii începură să atârne pe el, parcă se lăbărțaseră. Se întâmpla ceva straniu cu ele, îi erau mult prea largi.

La sfârșitul celei de-a treizeci și noua zi sultanul îl chemă pe vizir.

Oftând de mama focului, îi spuse vizirului să scrie că-i lasă împărăția fratelui său mai mic. Cine s-ar fi gândit vreodată că sultanul cel mai gras din lume va sfârși așa?!

Veni și a patruzecea zi. De dimineață sultanul începu să patruleze prin cameră, de la ferestrele din est la cele din vest, de la cele din nord la cele din sud. Se uita pe ferestre și ofta: afară viața își urma cursul. Ce nefericire să părăsești o împărăție atât de frumoasă. Dar noaptea aceea va fi ultima pentru el.

Noaptea se scurse lăsând loc primelor licăriri ale zorilor: va fi o zi însorită și frumoasă.

Din minaret se auzi chemarea familiară a muezinului. Păsările ciripeau în copacii din grădina palatului. Sultanul se trezi.

Încă adormit, se frecă la ochi. Deodată se ridică în capul oaselor. Era cea de-a patruzeci și una zi, iar el încă trăia!

Vizirul însuși coborî în fugă pe îngustele trepte de piatră spre hăul temniței. Cei patruzeci de doctori, nevolnici și slăbiți de lunga înfometare, de abia reușiră să-și îndrepte privirile spre vizir. Doar hamalul se ridică de pe lespede.

      — Stăpâne, suntem în cea de-a patruzeci și una zi, spuse el.

      — Ai dreptate, aprobă vizirul. Sultanul m-a trimis să i te aduc.

Hamalul îl urmă pe vizir pe scara întortocheată. Ce o să se întâmple acum? Ce ar putea să-i spună sultanului?

      — Ah, iată-te! Rânji sultanul care stătea rezemat pe o pernă în pat. Ai spus că am să mor în patruzeci de zile și, iată, am ajuns în cea de-a patruzeci și una zi și încă trăiesc. Ai mințit!

      — S-ar putea, răspunse hamalul și un zâmbet îi miji pe buze. Dar, stăpâne, vedeți că ați slăbit!

Pentru câteva clipe sultanul rămase fără grai. Apoi un zâmbet i se lăți pe față.

Dintr-o mișcare era jos din pat și începu să danseze prin cameră, cămașa de noapte fâlfâindu-i în jurul trupului. Își pipăi brațele subțiri, picioarele subțiri, gâtul subțire. Da, era zvelt, slăbise!

Slujitorii se grăbiră să aducă cel mai zdravăn cântar din împărăție. Sultanul se sui pe un platan.

Slujitorii dădură ascultare poruncii și aruncarp cu toptanul galbenii pe taler, până când cele două platane fură egale ca greutate.

Hamalul își strânse comoara și, după ce se opri din plecăciunile și mulțumirile aduse sultanului, părăsi palatul. Gâfâind și sprijinindu-se de ziduri, cei patruzeci de doctori urcară scara temniței și fiecare plecă în treburile lui.

Iar sultanul trase învățătura carese cuvenea din această întâmplare și-și păstră o siluetă potrivită oricărui sultan care are simțul măsurii.

Și, după câte știu, stăpânește și acum acea împărăție.

                                                        🌻 Prințesa și porcul

              A fost odată ca niciodată un padișah care avea trei fete, una mai frumoasă ca alta. Într-o dimineață, în timp ce se pregătea să plece cu treburi în oraș, padișahul le întrebă:

            — Ce să vă aduc din bazar?

            — Tată, te rog, adu-mi o rochie de aur, se pisici fata cea mare.

Fata cea mică rămase tăcută.

    — Dar ție, copilă? Îi zâmbi padișahul; de fapt, mezina era favorita lui.

    — Nimic, tată, răspunse ea.

    — Hai, fata tatii, nu se poate! Cere-mi ce-ți dorești cel mai mult.

    — Ei, tată, atunci să-mi aduci:

„Struguri care vorbesc

Mere care surâd

Și caise care țiuie la o simplă adiere.”

Taică-său zâmbi, dar surorile mai mari izbucniră în hohote de râs. Tare ciudată mai era și asta mică.

Padișahul se urcă în caleașcă, vizitiul dădu bice cailor și porniră spre bazar.

Ajunși acolo, padișahul găsi destul de repede rochia de aur și centura de argint.

Coșuri pline cu struguri, dar nici unul nu vorbea. Grămezi de mere peste tot, dar nici unu nu zâmbea. Caise câte dorești, dar nici una nu țiuia în adierea leneșă a vântului. Gâfâind și supărat, padișahul luă din nou la rând toate tarabele din jurul bazarului, dar nici pomeneală să-i poată îndeplini mezinei dorința. Obosit de căutare padișahul se sui în caleașcă, iar vizitiul dădu bice cailor și porniră pe drumul cel mai scurt spre casă.

Caleașca se hurducăia ușor pe pietrele uliței, dar asta nu-l împiedică pe padișah să moțăie un pic. Deodată caleașca se opri. Padișahul se trezi și se uită buimac în jur.

Caleașca se împotmolise în noroi, iar vizitiul tot biciuia caii, dar fără vreun folos.

Armăsarii se străduiau din răsputeri, dar caleașca era bine înțepenită în noroi.

Padișahul îl trimise pe vizitiu să mai aducă o pereche de cai, dar degeaba, nici cu armăsarii veniți în ajutor caleașca nu se urni din loc.

Deodată se auziră niște zgomote ciudate. Un porc bătrân și urât grohăia în noroi: groh, groh, groh. Padișahul se retrase scârbit în caleașcă. Pe Alah, ce creatură infectă!

           Groh, groh, groh, continuă netulburat porcul. Pot să te scot din noroi.

        — Ei bine, ce mai stai?! Scoate-mă! Ordonă padișahul.

Padișahul simțea că turbează de furie. Auzi ce îndrăzneală?! Fata lui cea mai dragă să ia de bărbat un porc?! Niciodată... Pe de altă parte, nici el nu putea să rămână înțepenit pentru vecie în mizeria asta de noroi.

      — Bine, bine, răbufni el, ți-o dau pe fata mea de nevastă. Acum, grăbește-te! Scoate caleașca din noroi!

      — Groh, groh, groh, se bucură porcul. Se învârtoșa o dată și plezni caleașca cu râtul, trimițând-o chiar în mijlocul uliței.

Vizitiul dădu bice cailor și caleașca dispăru într-un nor de praf, fără ca padișahul să-i adreseze măcar un cuvânt de mulțumire porcului. Ce animal scârbos și impertinent! Să învețe mai întâi ce e respectul!

Fata cea mare a padișahului nu se dezlipea din fața oglinzii admirându-și rochia de aur, iar cea mijlocie se fudulea peste tot cu centura de argint. De pe buzele fetei celei mici, copil bun și cuminte, nu se auzi nici măcar o vorbuliță de reproș că taică-său nu-i adusese:

„Struguri care vorbesc

Mere care zâmbesc

Și caise care țiuie la o simplă adiere.”

Iar despre promisiunea făcută porcului padișahul nu pomeni nimic. La urma urmei, la ce i-ar folosi unei prințese un porc urât mirositor.

În după-amiaza aceea, după ce toți ai palatului își făcuseră siesta, se auzi un șir de grohăituri în curte. Padișahul o zbughi la ușă și rămase cu gura căscată văzându-și vechea cunoștință, porcul bătrân și scârbos, împingând o roabă.

Padișahul se luă cu mâinile de cap. Ce să facă acum?... Ordonă să vină o slujnică de la bucătărie. O îmbrăcă debrabă într-o rochie frumoasă de mătase, în picioare îi puse papci argintii și o prezentă porcului.

        — Iată-ți mireasa, rânji padișahul, oblingând-o pe slujnică să se urce în roabă.

        — Groh, groh, groh, mormăi enervat porcul și răsturnă roaba, azvârlind-o pe nefericită în praf. Am venit pentru fata ta cea mică, grohăi animalul, și numai pe ea o vreau.

Ei, nu mai era portiță de scăpare pentru padișah, trebuia să-i spună toată tărășenia fetei sale cele mici. Totuși, padișahul mai încercă o stratagemă: își îmbrăcă copila într-o rochie zdrențuită și în picioare îi puse niște papuci rupți. Cine știe, poate porcul ar strâmba din rât și-ar renunța văzând-o atât de ponosită.

Dar porcul nu putea fi păcălit așa ușor. Știa el să descopere sub zdrențe adevărata frumusețe, blândețe și cumințenie.

Porcul împinse roaba cale lungă, lungă, până ajunseră la o cocină dărăpănată.

Intrară în cocină.

        Prințesa era ea fată bună, cuminte și ascultătoare, dar nu se poate spune că viața de până atunci o obișnuise cu gândul că va trăi într-o cocină. Oftând de mama focului începu să molfăie din porumb, iar seara, când sosi vremea de culcare, se încovrigă pe paie și încercă să doarmă. Dar când porcul începu să sforăie de se zguduiau pereții cocinei, prințesa lăsă frâu liber lacrimilor, plângându-și soarta. Într-un târziu adormi și ea.

Când prințesa se trezi, soarele se înălțase binișor pe cer. Ce mai e și asta? Se întrebă ea, frecându-se la ochi. Stătea într-un pat de puf cu așternuturi din cea mai fină mătase. Dormitorul în care se afla arăta chiar mai minunat decât camera ei de acasă. Nici nu apucă să se ridice din pat și un roi de slujnice zglobii apărură să-i satisfacă orice dorință.

Prințesa se frecă din nou la ochi, gândindu-se că visul îi era prea lung și prea încântător, dar în fața ei stătea un tânăr zâmbitor, frumos rupt din cer.

„Struguri care vorbesc

Mere care zâmbesc

Și caise care țiuie la o simplă adiere.”

Hai, vino în grădină, să vezi cu ochii tăi.

Și luând-o de braț, coborâră pe scara șerpuită până în grădină.

Prințesa se simțea în al nouălea cer:

Cei doi tineri se urcară într-o caleașcă aurită și porniră spre palatul padișahului.

Să vă mai spun că padișahul l-a primit cu brațele deschise, fericit cum alt om pe lume nu era? N-are rost, o știți și voi. Ce nu știți însă este că a urmat o nuntă ca-n povești, ospățul durând patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Iar tânărul rege și miresei sale lie se împliniră toate dorințele. Să ne ajute Alah să avem și noi parte măcar de o fărâmă din norocul lor.

                                        🌻 Cei trei frați și mâna soartei

       A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, pe vremea când spiridușii se fâțâiau în voie pe unde nici cu mintea nu visai – ei bine, în zilele acelea, un țăran, nevastă-sa și cei trei fii ai lor își duceau viața într-un colț de țară. Anii se scurseră, mai cu bucurii, mai cu necazuri și într-o zi, nevasta țăranului muri. La scurtă vreme, țăranul se stinse și el, nemaiputând suporta tristețea și supărarea.

      — N-am rămas decât noi trei, spuse fiul cel mare. Tăicuțul ne-a lăsat grajdurile și vitele. Să le împărțim între noi și fiecare va face cu partea sa cum va vrea soarta.

      — Da, aprobă cel mijlociu. Să alegem câte unul din cele trei grajduri rămase de la tata. Diseară, când vitele se întorc de la pășune, le vom lăsa să intre în grajdul pe care și-l aleg.

Al treilea frate, Keloglan, îi luă vorba din gură:

      — În cazul ăsta, norocul fiecăruia dintre noi va fi în mâna soartei. Avem șanse egale și e foarte bine să fie așa.

      — Ei, dacă am căzut la învoială, spuse fratele cel mare, hai să alegem grajdurile…

Și continuă pe ton ferm: Eu am să iau grajdul cel nou și mare.

Lui Keloglan îi rămăsese doar staulul construit pe vremea când nici el nu se născuse – întunecos, dărăpănat, dar suficient de mare. Când vitele s-au întors de la păscut, doar cele bolnăvicioase și nevolnice au ales grajdul lui Keloglan. Cele sănătoase și puternice s-au înghesuit în grajdurile cele noi.

Într-adevăr, cei doi frați mai mari aveau toate motivele să se bucure.

      Keloglan își înghiți supărarea. Dar, câteva zile mai târziu, își luă vitele și le duse la vânzare într-un sat aflat destul de depărtișor de casa lor. Tot târguindu-se, dar ținând la preț, își văndu vitele, dar când termină treaba, ziua mai că bătea în noapte. Keloglan îndesă banii câștigați în brâul lat care-i încingea mijlocul și plecă spre casă.

Singurul loc care i se păru potrivit fu o veche moară părăsită de pe malul unui râuleț care șerpuia în apropierea drumului.

       Intră în moară și, orbecăind, dădu peste un fel de o ladă largă unde se țineau sacii cu făină. Își pregăti culcușul, se întinse de-i trosniră oasele și adormi într-un somn greu, de oboseală, dar tulburat de vise. I se părea că aude voci, dar nu de oameni, ci ale unor spiriduși. Vocile parcă deveneau tot mai puternice și Keloglan, pe jumătate adormit, se chiorî peste buza lăzii. Alah! Nici pomeneală să fi visat. Șapte spiriduși, unul mai mătăhălos și mai urât ca celălalt, stăteau roată în jurul unor tăvi cu mâncare și băutură, flecărind, bând și bucurându-se de bucatele alese, Keloglan asculta.

Unul dintre spiriduși spuse:

Al doilea spiriduș nu se lăsă mai prejos:

mormane de aur? Cea mai grozavă comoară de pe aceste meleaguri este îngropată la poalele delușorului care se înalță în lungul văii dintre cele două râuri. Sunt singurul care știe unde sunt ascunse grămezile de aur.

Un al treilea spiriduș se împăună și el:

      — Să redai vederea cuiva e un lucru binecuvântat, iar aurul găsit ți-aduce bogăție și putere, dar să dai apă unui sat întreg este un miracol. E un sat, pe drumul care duce spre cei șapte munți, care nu are apă deloc. Femeile trebuie să se care în fiecare zi douăzeci de kilometri până în satul vecin, să aducă apă pentru familiile lor.  Dar eu – și numai eu – știu că acolo e un izvor de apă proaspătă și cristalină chiar sub nucul de lângă moschee. Rădăcinile nucului au ajuns până la o stâncă care s-a prăbușit cu multă vreme în urmă și a astupat curgerea izvorului. Dacă stânca este dată la o parte, întregul sat va avea apă din belșug.

Nici nu termină bine de vorbit cel de-al treilea spiriduș și se auzi un cocoș cucurigând.

Cât ai clipi, cei trei spiriduși se făcură nevăzuți, lăsând în urmă doar firimiturile mesei îmbelșugate. Keloglan ciuguli și ultima bucățică, potolindu-și stomacul înfometat și căpătând putere pentru planul care-I încolțise în minte.

Pâș, pâș, părăsi moara și o luă pe drumul care ducea în satul cu plopul pitic.

        Trecu pe lângă ferma părintească, unde frații lui dormeau în tihnă, mulțumiți de vitele frumoase și grase care li se odihneau în grajduri. Zgribulit de dimineața răcoroasă, Keloglan pășea grăbit spre satul vecin. Într-adevăr, chiar la marginea satului creștea un plop pitic. Keloglan își făcu o provizie suficientă de frunze, pe care le înghesui în brau, lângă bani.

Era zi de târg și piața din mijlocul satului prinse a forfoti de lume: Taman bine pentru

Keloglan, care avea de cumpărat ceva:

Cam ușurat de bani, dar stăpân al unui cal pe cinste, Keloglan porni la drum, ba la trap, ba la galop, și călări, călări, până ajunse pe meleagurile căutate. Nu se opri din goana calului decât la palat. După ce slujitorii îi auziră dorința, îl duseră degrabă în fața padișahului.

        — Stăpâne, începu Keloglan, am un leac pentru a vindeca orbirea prințului.

        — Ei, oftă padișahul, mulți vraci și tămăduitori de tot felul au încercat să-mi vindece copilul, dar nici unul n-a reușit. Oricum, fii binevenit. Dacă-i redai vederea prințului, te voi răsplăti cu ce-ți dorește inima.

Keloglan fu dus pe dată în camera prințului.

Apoi, se retrase câțiva pași și începu să aștepte. Padișahul aștepta și el, nedeslipindu- și ochii de pe chipul tânărului.

Deodată:

        — Tată! Tată! Văd o luminiță! Strigă prințul. Și, încet, încet, ceața i se risipea de pe ochi, iar vederea îi devenea tot mai clară.

        — Mulțumesc! Mulțumesc! Murmură padișahul cu glas înecat de emoție și ștergându-și lacrimile care-i șiroiau pe obraji. Cere-mi tot ce vrei și dorința îți va fi îndeplinită pe loc.

      — Stăpâne, vă doresc multă sănătate, se codi Keloglan.

      — Nu! Nu! Insistă padișahul. Nu-ți fă griji pentru sănătatea mea. Spune-mi ce vrei pentru tine.

      — Ei, atunci, stăpâne, aș fi fericit dacă aș avea patruzeci de catâri puternici și patruzeci de oameni vânoși care să mă slujească timp de patruzeci de zile. Când s-o împlini sorocul celor patruzeci de zile, am să vă înapoiez catârii și slujitorii.

      — Dorința îți va fi îndeplinită, decise padișahul. În plus, vei avea merinde și cele de trebuință pentru tine și oamenii tăi patruzeci de zile.

Și ordonă ca pe spinările catârilor să se încarce tot ce spunea Keloglan că ar avea nevoie.

Cei patruzeci de slujitori se cocoțară pe spinările catârilor, Keloglan sări în șeaua calului și porniră spre satul fără apă. Peste câteva zile, ajunseră acolo și Keloglan se înfățișă primarului:

      — Am venit să scot apă pentru însetații țărani ai satului ăsta. Va trebui să-i lași pe oamenii mei să sape la rădăcina nucului din mijlocul satului.

      —Săpați, fiule, acceptă primarul. Murim de sete în satul ăsta. Dacă ne faci rost de apă, vei primi din partea satului o casă nouă, un grajd pentru calul tău și mulțumirile noastre veșnice.

      Keloglan își puse lucrătorii la treabă; să sape sub rădăcina nucului, cu grijă, nu care cumva să distrugă copacul. Și, într-adevăr, după șapte zile de săpat, dădură peste o stâncă imensă care astupa izvorul. Se opintiră și scoaseră stânca la suprafață, lăsând drum liber apei. Stânca se află și azi acolo, chiar la temelia fântânii construită deasupra izvorului cu apă curată și cristalină.

Primarul își respectă cuvântul dat și-și puse zidarii să-I înalțe o casă frumoasă și un

grajd lui Keloglan. Iar pe Keloglan și cei patruzeci de slujitori ai săi îi aștepta o altă muncă. Călătoriră trei zile și trei nopți și ajunseră la vâlceaua care se deschidea între cele două râuri.

comoara care e îngropată la poalele delușorului.

Oamenii se împărțiră în grup și începură să sape, ici și colo, până unul dintre ei strigă bucuros:

Și toți se grăbiră să adâncească scobitura. Nu peste multă vreme, în fața ochilor prinse a le apăru o mulțime de oale, toate pline cu bani de aur. Monelede fură încărcate în săculeții care se bălăbăneau cam goluți pe șeile catârilor; proviziile cu care îi cadorisise padișahul erau pe terminate. Toată trupa – cei patruzeci de catâri și cei patruzeci de slujitori – cu Keloglan în frunte, se îndreptă spre casa părintească a acestuia.

      — Ce ai în săculeți? Nu-și putu ascunde curiozitatea fratele cel mare, când Keloglan le păși pragul casei.

      — S-ar putea să fie grăunțe de porumb auriu cu care m-a fericit soarta, le răspunse Keloglan, zâmbind enigmatic.

      — Lasă-ne să vedem, se înghesui al doilea și băgă mâna în săculeții cu “grăunțe”.

      — Boabe de porumb! Exclamă el incredul. Ăsta nu-I prorumb, ci aur curat!

Și caravana lui porni din nou la drum. Un scurt popas la mândrețea de casă nouă a lui Keloglan, unde acesta descărcă aurul din treizeci și nouă de săculeți și-l ascunse în locuri tainice.

În cea de-a treizeci și noua zi, Keloglan se înfățișă padișahului din ținutul cel îndepărtat.

      — Stăpâne, am sfârșit treaba pe care o plănuisem și sunt foarte mulțumit de slujitorii pe care mi-ai permis să-I folosesc. Iată un săculeț cu bani de aur pe care să-i împarți slujitorilor, așa cum v-o fi voia. Acum, cu permisiunea voastră, aș vrea să plec acasă.

      — Du-te, fiule, spuse padișahul. Drumul să-ți fie lin și voia lui Alah să-ți ocrotească pașii.

Și așa făcu că atât nevoile cât și dorințele lui Keloglan își găsiră împlinire datorită soartei.

Cât despre frații lui Keloglan, ei bine, amândoi luară drumul spre vechea moară, seară de seară, și șase nopți de-a rândul le petrecură acolo, bine pitulați în lăzile pentru sacii de făină. În cea de-a șaptea dimineață, fratele cel mare rosti cu amărăciune:

Celălalt frate încearcă să-l liniștească:

      Și, iată-i în cea de-a șaptea noapte, bine ascunși în lăzile din vechea moară, așteptând, așteptând… Așa fu voia lui Alah, ca spiridușii apărură în noaptea aceea și puseră de o petrecere pe cinste. Mâncau, beau și sporovăiau. Dar se schimbase foaia, discuția curgea cu totul altfel decât ce auzise Keloglan.

      — Sunt sigur că cineva era ascuns aici, ultima dată când ne-am întâlnit și a ascultat tot ce vorbeam. Am auzit că fiul padișahului nu mai este orb și vede la fel de bine ca oricare dintre noi.

      — Așa, așa! Se enervă cel de-al treilea spiriduș și eu am auzit că satul fără apă are acum o fântână cu apă rece și cristalină, exact lângă nucul de care vă spuneam.

      — Da, da, da! Pufni supărat cel de-al doilea spiriduș, comoara îngropată s-a dus și s-a evaporat, ca și cum nici n-ar fi fost.

      — Înainte de a ne împărtăși secretele, ia să aruncăm o privire pe aici, poate se ascunde cineva și în noaptea asta, propuse cel de-al șaselea spiriduș.

      Trupa celor șapte începu să răstoarne totul cu fundul în sus și nu trecu mult până îi găsiră pe cei doi frați în lăzile pentru sacii cu făină.

Îi scoaseră afară, dar cei doi nici nu mai știau pe ce lume sunt, fiind aproape morți de frică.

      — Ia să deschidem stăvilarul și să dăm drumul la moară, propuse cel de-al cincilea spiriduș. Le ținem țestele lipite de pietrele de moară până le tocim de tot urechile. Să le fie învățătură de minte și să mai încerce și altădată să afle secretele spiridușilor.

Zis și făcut. Capul fratelui mai mare era apăsat pe pietrele de moară care prinseră a se mișca, când un cocoș cucurigă și, cât ai sufla o dată, spiridușii se făcură nevăzuți.

Gâfâind și cu sudorile șiroindu-le pe bărbie, cei doi frați se priviră, parcă nevenindu-le să creadă că scăpaseră. Își pipăiră urechile. Da, erau la locul lor, câte două pe fiecare țeastă.

      — Frate, nu știu ce crezi tu, spuse mai vârstnicul, dar după aventura din noaptea asta nu-mi mai trebuie nimic de la spiriduși, câte zile oi avea. Mulțumesc lui Alah că am scăpat cu viață și mă duc drept acasă să-mi îngrijesc vitele.

      — Nici mie nu-mi mai trebuie nimic de la ei, întări celălalt. Nici să nu mai aud de aur sau altceva. Averea pe care mi-a lăsat-o taică-meu mi-ajunge cu prisosință. Să mergem la treburile noastre și să-i lăsăm lui Keloglan tot ce i-a adus soarta.

Așa se făcu că frații mai mari ai lui Keloglan își salvară urechile și se mulțumiră cu averea lăsată de tatăl lor, în vreme ce Keloglan ducea o viață tihnită de bogăție, respectat și îndrăgit de noii săi vecini din satul care acum avea apă destulă pentru a-i potoli pe toți cei însetați.

       Și e o apă gustoasă cum alta nu-i, vă rog să mă credeți, mi-am potolit și eu setea cu

ea când am trecut pe acolo, nu demult.

                      🌻 Keloglan și cele douăsprezece prințese dansatoare

               A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, pe vremea când cămila era bărbier și puricele portar – ei bine, în zilele acealea, trăia un padișah care avea douăsprezece fete. Prințesele dormeau într-o încăpere spațioasă în paturi așezate unul lângă celălalt, ca boabele de mazăre în păstaie. În fiecare seară, după ce fetele erau gata de culcare, bătrâna și credincioasa lor doică venea să încuie ușa camerei, ca nimeni să nu intre sau să iasă de acolo.

              Dar într-o dimineață, descuind ușa de la dormitorul fetelor, bătrâna doică găsi pantofii de dans ai prințeselor ascunși sub paturi și tociți, de tălpile păreau a fi foi de ceapă. Doica nu-și arătă mirarea în fața fetelor și cercetă cu grijă ferestrele camerei, dar toate erau închise foarte bine. Nedumerită și speriată, dar ne vrând să facă cine știe ce tevatură din toată întâmplarea, doica nu spuse nimic și schimbă pantofii de dans ai prințeselor cu alții noi.

              În dimineața următoare, aceiași situație: pantofii de dans cei noi erau într-o stare jalnică. Doica privea zăpăcită în jur, neștiind ce să creadă: prințesele n-aveau cum să danseze în camera lor, că hărmălaia iscată i-ar fi trezit pe cei din preajmă, pe de altă parte, cum de ajunseră pantofii cei noi să arate ca niște zdrențe? Ei, poate gărzile palatului ar putea ști ceva despre toată tărășenia asta.

              Și începu să-i descoasă pe străjeri, dar nici unul nu le văzuse pe prințese părăsind palatul și toți se jurau că nici musca n-ar fi putut intra sau ieși de acolo fără știrea lor.

              Doica oftă adânc, știind că nu mai are de ales: trebuia să-i spună padișahului.

              După ce se sfătui cu vizirii săi, padișahul ordonă să i se înfățișeze vestitorii palatului.

Știu doar că pleacă și se întorc dimineața, după ce au dansat toată noaptea. Unde se duc și ce se întâmplă acolo? Cel care-mi va aduce răspunsul la această întrebare o va primi de soție pe oricare și-o dorește din fetele mele. Dar cel care va încerca să afle răspunsul și nu va reuși va fi scurtat cu un cap pentru strădaniile sale nefolositoare. Acum, duceți-vă și răspândiți vestea în tot regatul meu.

Nici nu plecară bine crainicii și cuvintele padișahului zburară din gură-n gură până în cele mai îndepărtate colțișoare ale țării. Tineri fumoși din tot regatul prinseră a se grăbi spre palat, dornici de a avea ca soață o prințesă. Fiecărui solicitator i se acordau trei nopți pentru a găsi răspunsul la întrebarea padișahului. Dar, noapte după noapte, ghinioniștii tineri adormeau și nu reușeau să afle nimic. Timpul se scurgea, fiecare dimineață aducând alți pantofi de dans zdrențuiți, iar la fiecare trei zile un alt tânăr plătea cu capul nereușita.

        Într-o zi, un flăcău pe nume Keloglan auzi și el de ciudata poveste a celor douăsprezece prințese dansatoare și hotărî să-și încerce norocul.

Astea fiind zise, plecă spre palatul padișahului. Mergea fără grabă, șuierând încetișor și culegând, ici-colo, zambile de pe drum. Într-o zi, întâmplarea îi scoase în față o bătrână cu chip zbârcit și privire ageră.

      — Sărut-mâna, mamă, o salută el respectuos.

      — Bună ziua, fiule, răspunse bătrâna. Pe unde te călătorești?

      — Ei, ca să-ți spun drept, nici eu nu știu prea bine, mamă, oftă Keloglan. Se pare că în ținutul învecinat e un padișah ale cărui fete dansează cât îi noaptea de lungă, fără ca el să știe unde și cu cine. Cum o fi voia lui Alah: sau dezleg ițele tărășeniei ăsteia sau, după trei zile, îmi pierd capul nereușind să duc la îndeplinire treaba încredințată. Ce să-ți spun, oricum, ies în câștig. Fie că-mi pierd capul care, dintotdeauna, numai neplăceri mi-a adus, fie câștig mâna unei prea frumoase prințese. Ce va fi, încercarea moarte n-are.

      — Ah, fiule, țâțâi baba, ce-i graba asta de a te săvârși din cele lumești? Ascultă-mă

cu atenție. Când te vor găzdui în cămăruța de lângă dormitorul prințeselor, ai grijă să rămâi treaz. Orice băutură ți-ar oferi, să știi că e o licoare magică care te adoarme pe loc. Nici limba să nu pui pe vreo picătură din ea. Și ia cu tine mantia asta fermecată pe care ți-o dăruiesc. Când te învăluiești în ea, nimeni pe lume nu te poate vedea. Și fie ca Alah să-ți călăuzească pașii!

Bătrâna îl bătu pe umăr pe Keloglan, dar când acesta se întoarse pentru a-i mulțumi, ia-o de unde nu-i, nici urmă de ea.

Flăcăul își văzu de drum și, nu peste multă vreme, ajunse la palat. Lista solicatorilor se subțiase rău de tot, treceau săptămâni până mai apărea vreunul – și pe bună dreptate, care bărbat, oricât de curajos ar fi, și-ar risca viața într-o astfel de aventură care nu-i oferea nici o șansă de izbândă – și padișahul se bucură foarte tare văzând că mai apare unul, chiar și chelios ca Keloglan. La timpul cuvenit, tânărul fu condus în cămăruța de lângă dormitorul prințeselor. După cum îl sfătuise bătrânica întâlnită pe drum, nu se atinse de băutura oferită de cea mai mare dintre prințese.

Bineînțeles, acceptase cupa plină cu o licoare plăcut mirositoare, dar cum rămase singur o și deșertase în oala smălțuită din spatele patului. Apoi, ca și cum ar fi fost toropit de oboseală, se trânti în pat și prinse a sforăi de se zguduiau pereții. Cum mai râdeau cele douăsprezece prințese de el!

Fetele sporovăiau în voie în vreme ce-și puneau rochiile de bal – doar cea mică simțea apăsarea unei ușoare neliniști.

      — Sper să nu ni se întâmple ceva neplăcut în noaptea asta, oftă ea. Nu știu, mi-e teamă că vom păți ceva.

      — Ce spui! O îngână una dintre surorile ei. Totdeauna te-ai temut și de umbra ta. Ce rău să ne facă prostănacul ăsta de Keloglan. Hai mai repede. Puneți-vă pantofii, e timpul să plecăm!

Cioc! Cioc! Sora cea mare ciocăni ușor în covor. Deodată, în mijlocul podelei se deschise larg ușa unei trape din care se lăsa o scară spre hăul întunecat. Una după alta, prințesele coborâră treptele, cu Keloglan chiar în spatele lor, învăluit în mantia fermecată. Când ajunseră la capătul treptelor, flăcăul era ros de îndoială: Pelerina o fi cu adevărat vrăjită, sau prințesele l-ar putea descoperi în orice clipa?! Ca să afle răspunsul, călcă ușor pe pulpana rochiei celei mai mici dintre surori.

Surorile ei se opriră imediat și iscodiră cu privirea cotloanele întunecate, dar nici vorbă de altcineva pe acolo, în afară de ele.

Prințesele iuțiră pasul, cu Keloglan ținându-se ca o umbră de ele. Trecură pe sub bolte de verdeață răcoroasă și pe străzi întortocheate până ajunseră la un crâng ai cărui copaci își lăsau grele la pământ ramurile de argint.

Și, trosc, rupse o rămurică dintr-un copac și o ascunse sub mantia fermecată, printre faldurile eșarfei care-i încingea mijlocul.

Auzind trosnitura, mezina se albi toată:

    — Ce a fost asta? Am auzit un zgomot, țipă ea. Cineva e pe urmele noastre.

    — Iar începi? Pufni cea mare. Hai mai repede. Uită-ți spaimele și gândește-te doar la noaptea minunată care ne așteaptă.

Și se grăbiră printr-o pădurice ai cărui copaci aveau crengi de aur și prin alta erau ramuri care aveau diamante și perle în loc de frunze. Keloglan culese o rămurică cu frunze din pietre prețioase îngemănate și o aruncă printre faldurile eșarfei.

Ajunseră apoi la malul unui lac, ale cărui ape ca oglinda păreau a fi din catifea neagră și fură întâmpinați de doisprezece prinți, unul mai arătos decât celălalt, fiecare cu barca sa. Prințesele se suiră în bărci, iar Keloglan păși ușor pe urmele mezinei.

Spre surpriza tânărului prinț, oricât de înverșunat dădea la rame, nu se putea ține după ceilalți.

    — Iubito se întâmplă ceva cu barca în seara asta, spuse el. De ce oare înaintăm atât de greu

    — Poate ești tu puțin obosit, prințul meu, răspunse fata. Dar fiorii spaimei prinseră din nou a-i da târcoale. Prea multe coincidențe pentru o singură noapte.

    Pe neașteptate, un licăr de lumină se zări în depărtare, lățindu-se într-o rază care le călăuzea drumul. Mii de lumini scânteiau în palatul de pe celălalt mal al lacului, iar acordurile unei muzici dulci se răspândiră peste apă. Dând la rame cu o forță sporită, tânărul prinț ajunse și el la mal. Cei doi, urmați îndeaproape de Keloglan, învăluit în mantia-i fermecată, coborâră pe nisipul plajei și se alăturară celorlalte perechi. Pășiră împreună în marea sală de bal, unde au dansat toată noaptea. Atât de antrenantă era muzica încât Keloglan dansă și el, de unul singur, într-un colțișor scânteind de lumini și oglinzi. Un banchet fastuos ținea isonul dansului: mâncarea era servită pe farfurii de argint, iar băutura în cupe de aur. Veni și vremea primului toast și tânăra prințesă constată surprinsă că potirul ei de aur era aproape gol.

Cineva mi-a băut vinul.

Pentru că și celelalte surori începuseră să se amuze pe socoteala ei, cea mică nu mai scoase o vorbă.

Benchetuiala și dansul se terminară în zori de zi, iar prinții le însoțiră pe fete până pe celălalt mal al lacului. Imediat ce barca se înțepeni în nisip, Keloglan porni fuguța înaintea fetelor și nu se opri decât în cămăruța lui de lângă dormitorul prințeselor. Se trânti pe pat și începu să sforăie încetișor.

Nu trecu mult și prințesele se strecurară în dormitorul lor, iar sora cea mare își lipi urechea de ușa cămăruței în care dormea Keloglan.

Bineînțeles, ce ar fi putut răspunde mezina? Se dezbrăcară în tăcere și, imediat, un somn adânc le prinse în mreje.

A doua zi, Keloglan nu suflă o vorbuliță despre cele văzute. Se făcu din nou noapte și lucrurile se repetară: Keloglan le urmă pe prințese până la palatul de pe malul celălalt al lacului și reveni înaintea lor acasă, prefăcându-se că doarme dus. Și în a treia noapte procedă la fel, numai că, de data asta, reuși să șterpelească potirul din aur al mezinei, pe care îl înghesui în faldurile eșarfei, sub pelerina fermecată.

În cea de-a patra dimineață, Keloglan nici nu-și terminase bine micul dejun, că i se ordonă să se prezinte imediat în fața padișahului, împreună cu cele douăsprezece prințese.

Keloglan răspunse fără nici o ezitare:

Padișahul îți privi cercetător fetele:

    — Ce aveți de spus?

    — O gogomănie! Pufni cea mare. Băiatul ăsta a dormit neîntors, noapte de noapte, sforăind de se cutremurau pereții. Cum poate să pretindă că a văzut ceva?

Scormănind prin faldurile eșarfei, Keloglan scoase la iveală rămurica de argint, frunzele din perle și diamante îngemănate și potirul de aur al mezinei.

Prințesele îl urmăreau cu respirația tăiată. Ce puteau să mai spună?

Apoi, Keloglan povesti de-a fir a păr tot ce se întâmplase, fără să uite niciun detaliu sau frântură de conversație. Iar roșeața din obrajii prințeselor era cea mai bună dovadă că flăcăul spunea adevărul.

      — Fiule, mi-ai dat răspunsul la întrebarea care mă rodea, îi mulțumi padișahul, când Keloglan termină de povestit. Acum, nu ne rămâne decât să alegi de soție pe una din fetele mele. Pe care ai pus ochii?

      — Pe cea mică, răspunse Keloglan. Nu e doar cea mai isteață dintre ele, dar și cea mai frumoasă.

Și, uite așa. Keloglan se însură cu fata cea mică a padișahului. Adevărul e că și fetei îi picase cu tronc flăcăul. Nuntașii benchetuiră pe cinste patruzeci de zile și nopți, iar cei doi trăiră fericiți și bogați până la adânci bătrâneți.

“Povestea să fie pentru ei

Și sănătatea pentru noi.”

                              🌻 Cei doi prostănaci și darurile pentru Mehmet

              A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar povesti, un flăcău a cărui singură avuție erau hainele pe care le purta. Tot vânturându-se el prin lume în căutarea unei soarte mai bune, ajunse lângă o căsuță la marginea unui sat. Cioc! Cioc! Cioc!

              Flăcăul ciocăni în ușă și o bătrânică apăru în prag.

flăcăul. N-ai binevoi să mă găzduiești o zi, sau două, că mare e mila lui Allah?

Bătrânica îl măsură din cap până-n picioare: un flăcău sărman, ponosit, cu haine zdrențuite și cu încălțăminte ruptă.

            — Fiule, de unde vii? Se pare că drumul ți-a fost lung și greu.

            — Ah, ai dreptate, oftă flăcăul. Plecat-am chiar de pe celălalt tărâm și nu m-am oprit

până aici.

fi văzut pe Mehmet al meu pe acolo?

            — Că doar n-oi fi chiar mama lui Mehmet? Se bucură flăcăul. Pfui, ce noroc pe capul meu, dar și pe al matale. Mehmet îți trimite vorbă prin mine: “Spune-i lui maică-mea că mă simt tare nefericit aici, n-am și eu o haină mai acătării și nici bani de cheltuială”. Chiar așa mi-a zis să-ți spun.

            — Of, of, sărmanul Mehmet! Prinse a jeli femeia. Vino iute înăuntru, fiule! Stai colea, să-ți dau de mâncare. Și, în timp ce mănânci, am să strâng niște lucruri pe care să I le duci lui Mehmet… Ia să vedem… costumul cel noi al lui bărbată-meu i s-ar potrivi de minune. Și, bineînțeles, să nu uit banii! Uite, i-am băgat în buzunarul hainei. Mehmet, dragul de el, se dădea în vânt după pâinea pe care i-o coceam. Ia și pâinea asta, tocmai am scos-o de la cuptor.

După ce flăcăul termină de mâncat, bătrânica îi dădu un pachet cu toate lucrurile pentru Mehmet.

            — Îți mulțumesc din suflet că te-ai oprit din drum să-mi aduci mesajul lui Mehmet.

            — Te rog, transmite-i lui Mehmet toate urările noastre de bine – din partea mea și a lui taică-său! Strigă ea după flăcău, în timp ce acesta iuțea pasul pe uliță.

Acum, tânărul era foarte fericit de norocul care-i apăruse în cale, dar și destul de îngrijorat.

Îngrijorarea îi ațâța foamea, n-avuse timp să mănânce pe săturate în casa bătrânicii, și înfulecă hulpav pâinea, care era caldă, pufoasă și ademenitor mirositoare, parcă cerând a fi mâncată. Colțuc după colțuc i se duceau pe gât, dar cu privirea tot căta înapoi, nu cumva bărbatul femeii să-i fie pe urme.

            Între timp apăru de la câmp soțul femeii, aducând o căruță plină cu pepeni galbeni, tocmai buni de a fi vânduți la piață.

îl îmbrac și direct la piață mă opresc, să vând minunățiile ăstea de pepeni.

Tocmai a trecut pe aici un tânăr care venea de pe lumea cealaltă cu un mesaj de la Mehmet. Spunea că Mehmet are nevoie de haine, așa că i-am trimis prin tânărul acela costumul tău cel nou. De fapt, i-am trimis și niște bani.

Femeia făcu un gest spre josul uliței. Fără să mai stea pe gânduri, țăranul își puse cizmele, dezhămă calul de la căruță, încălecă și porni în galop după hoț.

Tânărul, tot aruncând priviri în spate, zări vârtejul de praf care se apropia pe drum.

Ce să facă să-și scape pielea? Ei, slavă lui Alah, zări un țăran cu o chelie strălucitoare, care ara o fâșie de pământ de lângă drum.

            — Hei, tăicuțule, bună să-ți fie inima! Îl salută tânărul.

            — Și ție la fel, fiule, răspunse țăranul.

            — Tăicuțule, îl vezi pe călărețul ăla care vine în goana mare? Întrebă tânărul. Adună toate țestele chele pentru padișahul din Ankara. Repede! Cațără-te în copacul ăsta, altfel te pomenești scurtat de un cap.

            — N-o să-i fac plăcerea asta! Mormăi mânios țăranul.

Și, cât ai clipi, aruncă cât colo dârlogii boilor înjugați la plug și se cățără în copac, sus, tot mai sus. Tânărul, la fel de iute, își scoase costumul cel nou și îl făcu ghemotoc, ascunzându-l sub pantalonul său jerpelit. Apoi, luă dârlogii boilor și începu să are mai departe, la fel de conștiincios cum făcuse și țăranul.

Călărețul își struni calul din galop, oprindu-l la marginea drumului.

            — Sănătate, fiule! Îl salută el pe plugar.

            — Sănătate și ție, răspunse plugarul, ștergându-și cu mâneca cămeșii fruntea asudată.

tălpășița?

Fără alte vorbe, călărețul descălecă și se repezi spre copac; își scoase cizmele, ca să se cațăre mai ușor. Țăranul cel chel răcnea din vârful pomului:

            — Cațără-te, cațără-te! Dar n-apuci tu să-mi tai țeasta mea cheală.

            — Păstrează-ți chelia, hoțule, fir-ai să fii! Răcni în răspuns călărețul. Vreau înapoi costumul meu cel nou.

Gâfâind din greu, începu să se cațăre în copac, sus, tot mai sus.

            Doar ce dispăruse călărețul în frunzișul ramurilor, că plugarul aruncă cât colo dârlogiim alergă până la copac și-și trase în picioare cizmele călărețului, apoi se aruncă pe spinarea calului și, dându-i pinteni, o zgubi în galop.

„Țeasta mea cheală”…„Costumul cel nou”…„Țeasta mea cheală”…

„Costumul meu cel nou”… răcnetele furioase ale celor doi se împletiră o vreme cu tropăitul caluluim până ce tânărul nu le mai auzi.

În sfârșit, țăranul cel chel și călărețul coborâră din copac. Țăranul se întoarse la plugul său, bucuros nevoie mare că țeasta cea cheală îi era în siguranță. Iar călărețul, după un drum lung și obositor pe jos, ajunse acasă.

           — Ei, îl întrebă nevastă-sa, ți-ai primit înapoi costumul cel nou?

Și așa se întâmplă că cei doi prostănaci îi trimiseră toate cele trebuincioase fiului lor

Mehmet pe lumea cealaltă. Allah să ne ajute, să n-avem și noi parte de o șmecherie ca asta.

                                                      🌻 Spune doar „Sâc”

            A fost odată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, pe vremea când nenumărate erau creaturile lui Alah pe pământ și era mare păcat să vorbești prea mult – ei bine, în zilele acelea, trăia un om care avea un servitor pe nume Hasan, un copilandru cam încet la minte.

           Hasan își vedea de treabă, neieșind din vorba stăpânului, cu o singură excepție: uita într-o clipită tot ce i se poruncea să facă.

Hasan luă bănuțul și-l băgă în buzunarul pantalonului ponosit.

De data asta, era hotărât să țină minte porunca dată.

        În satul lui Hasan, cuvântul folosit pentru sare era “Sâc”. Așa că, repetând într-una „Sâc”, „Sâc”, „Sâc”, Hasan își târșăi picioarele încălțate în sandale pe drumul plin de praf care ducea la piață.

Și tot “Sâc”, “Sâc”, “Sâc” spunea, în vreme ce se opri lângă pod să-l privească pe un țăran care dădea la pește în râulețul care șerpuia prin sat. Hasan era hotărât să nu uite porunca dată, dar îi plăcea la nebunie să-i urmărească pe oameni pescuind. Așa că, repeta “Sâc”, “Sâc”, “Sâc”, în timp ce căsca gura la pescar.

        Pe vremea aceea, în multe regiuni din Turcia, cuvântul “Sâc” însemna “nimic” și exact

nimic pirndea pescarul în vreme ce Hasan îi tot cobea “Sâc”, “Sâc”, “Sâc”.

Pescarul începu să se înfurie, de i se buluciseră ochii ca la borască:

Hasan îl privi surprins:

      — Dar ce-ar trebui să spun?

      — Ar trebui să spui: “Să fie vreo trei sau cinci din ei” răspunse pescarul. Să fie vreo trei sau cinci din ei!, asta ar trebui să spui.

Hasan era atât de dornic să țină minte ce ar trebui să spună, încât începu să repete îndată:

Când fu sigur că vorbele îi intraseră bine în cap, își văzu de drum, lipăind cu sandalele prin praful uliței spre piață.

       Pe drum, îi ieși în față o procesiune funerară. Hasan se opri la marginea drumului, lăsând mulțimea să i se scurgă prin față și repetând cu voce tare:

Una din rudele mortului îl auzi și se înfurie cumplit:

Hasan se holbă uimit:

      — Atunci, ce ar trebui să spun? Se bâlbâi el.

      — Ar trebui să spui: “Fie ca Alah să aibă grijă de sufletul lui!”, răspunse ruda mortului. Fie ca Alah să aibă grijă de sufletul lui. Asta ar trebui să spui.

Hasan repetă:

      Când fu sigur că va ține minte ce-ar trebui să spună, își văzu de drum mai departe, spre piață. Lipăia grăbit pe uliță, tot repetând de zor: „Fie ca Alah să aibă grijă de sufletul lui!”, când simți în aer unda unui miros ciudat. Adulmecând după duhoarea tot mai persistentă, dădu peste un câine mort, care zăcea la marginea drumului.

Turuia Hasan, nedezlipindu-și privirea de pe leșul animalului.

       Tocmai atunci, un bărbat trecu pe acolo și-l auzi pe Hasan vorbind de unul singur. Bărbatul se apropie curios, să vadă cine e jelit, dar nu zări decât un câine mort.

Hasan nu știa ce să mai creadă. Să fi încurcat iar cuvintele pe care le avea de spus?

Bărbatul îl lămuri pe dată:

Nasul lui Hasan încuviință și el că străinul avea dreptate. Dar, pentru a nu fi uitate, vorbele trebuiau să fie învățate, așa că, Hasan prinse a le repeta:

      Și își văzu de drum, iar gura nu-i tăcu o clipă. Tot lipăind pe uliță, întâlni trei femei care tocmai ieșeau de la baia publică,  strălucind de curățenie și mirosind îmbietor. Femeile îl auziră cum repeta de zor:

Femeile nu stătură mult pe gânduri și, lăsând jos traistele în care aveau lucrurile de baie, puseră mâna pe pietre și începură să le arunce în Hasan.

Sărmanul Hasan se zăpăcise de tot:

Una din ele îi răspunse imediat:

Celelalte două îi întăriră vorbele:

Hasan făcu o plecăciune și începu să repete:

Cele trei femei zâmbeau satisfăcute în vreme ce-l urmăreau pe Hasan lipăind pe în josul uliței spre piață, rostind cât îl ținea gura cuvintele proaspăt învățate.

       Și tot ținând-o cu „Pe Alah, ce priveliște minunată!”, Hasan ajunse lângă doi bărbați care încinseseră o bătaie de toată frumusețea. Hasan se opri din drum, să-și bucure privirea cu încleștarea luptei, dar nu uita să rostească:

pe celălalt.

Și iar: — Pe Alah, ce priveliște minunată!, chiar în momentul când celălalt combatant răspunse cu o lovitură la fel de puternică.

Atât le trebui celor doi bătăiuși. Lupta era a lor, nu aveau nevoie de spectatori zeflemitori, așa că tăbără pe Hasan și începură să-l ia la pumni: — N-ar trebui să spui asta! Răcni unul dintre ei.

Clănțănind de frică, Hasan întrebă printre gemete: — Dar ce ar trebui să spun, fie-ți-vă milă?

Unul dintre bărbați îl lămuri printre scatoalce:

        — Ar trebui să spui: „Nu faceți asta, oameni buni! Vă rog, împăcați-vă!”

        — Da, asta ar trebui să spui, întări și celălalt bărbat.

        Hasan porni fuguța pe uliță, turuind de zor cuvintele proaspăt învățate, scatoalcele primite convingându-l că, de data asta, era musai să le țină minte. Când se depărtă binișor, pasul i se mai domoli și ajunse lângă doi câini care se tăvăleau în praf, încleștați într-o luptă teribilă. Un spectacol ca ăsta nu putea fi pierdut și Hasan se opri, curios să vadă cine va învinge, dar neuitând să repete:

Un alt gură-cască, care se oprise lângă el, îl privi cu ochi mari:

Hasan mai să-și înghită limba de uimire:

      — Atunci, ce ar trebui să spun? se bâlbâi el.

      — Ei, răspunse omul după o scurtă pauză, trebuie să spui: “Pleacă, potaie! Marș, javră!”. Asta ar trebui să spui.

      Hasan își văzu de drum, bucuros că acum știa ce să spună în piață. Tot lălăind vorbele de abia învățate, intră în piață.

La prima dugheană, un cizmar tocmai se apucase de treabă. Meșterul ținea între dinți o bucată de piele și o întindea, cât să-i fie de ajuns pentru un pantof.

      — Pleacă, potaie! Marș, javră! Auzi cizmarul și, părându-i-se că vorbele îi erau adresate, scuipă bucata de piele și începu să-l ocărască pe Hasan.

      — Javră ești tu! N-ar trebui să spui așa ceva.

Hasan oftă din toți rărunchii. Pe Alah, ce tot îl zăpăceau oamenii ăștia:

Cizmarul îi răspunse cu bunăvoință:

      — Băiete, nu ar trebui să spui nimic. Doar “Sâc!”

      — Oh! Îți mulțumesc! Țipă Hasan în culmea fericirii. Exact asta trebuia să țină minte.

Plecă cu pas vioi și, puțin mai departe, cumpără sare.