🌻 Cetatea lui Bucur de Dumitru Almaș

       La temelia începuturilor multor fapte mai de seamă, a multor clădiri mai mari, a multor sate ori oraşe mai frumoase stă o poveste. Aşa, de pildă, vreţi voi să ştiţi de ce cel mai mare oraş al Romaniei, capital țării, se numeşte Bucureşti?

       Cică, demult, demult, pe vremea aceea tulbure cand năvăleau feluriţi oameni răi și prădalnici, cum au fost tătarii, prin luncile Dâmboviţei, prin pădurile şi poienile din acea parte a țării, pe acolo pe unde acum se întinde Bucureştiul, în vremea aceea umbla un cioban cu turma lui. Îl chema Bucur. Avea oi multe: şi albe şi negre şi brumării. Avea de asemenea câini voinici, care nu se temeau nici de lupi, nici de urși, nici de vulturii cei mari care, mai ales primăvara, se repezeau din văzduh ca săgeata, şi-i înhaţau în gheare mieii cei tineri şi jucăuşi, şi le sfâşiau blăniţa moale cu clonţul lor ascuţit şi tare ca oţelul. Mai avea ciobanul Bucur şi vreo doisprezece măgari, pentru purtat poverile ciobanilor şi vreo zece cai graşi şi frumoşi, numai buni de alergatură la drum lung. Om cumsecade era Bucur ciobanul; iar la târla lui de oi ţinea mulţi ucenici şi ciobani, toţi zdraveni şi meşteri la închegat caşul, la tuns oile şi la pregătit pieile pentru bundiţe şi cojoace. Şi trebuia să fie zdraveni, pentru că nu numai de fiare trebuia să aperet urma, ci şi de cete prădalnice de oameni răi care, cum am spus, mişunau pretutindeni, în acele vremuri tulburi şi pline de primejdie.

      De multe ori tătarii au furat oi, berbeci, miei şi măgari din turma lui Bucur. De multe ori au dat foc stânilor lui. Ba, chiar i-au ucis doi câini, din cei mai credincioşi; iar pe unul dintre ciobani, unul mai tinerel, l-au prins cu laţul, l-au luat rob şi l-au dus în ţara lor.

      Se vede însă ca acei oameni ai jafului se înnădiseră la rele, pentru că, în iarna, au răpit şi pe fata baciului Bucur, pe Anca. Frumoasă fată! Cu păr ca borangicul, cu ochi ca floarea de cicoare si cu trup mlădios de căprioara. Tot cu laţul au prins-o cănd, singură în stană, torcea lâna pentru sumanele ciobanilor. S-a zbătut ea, cât a putut; dar răii s-au dovedit mai puternici.

      Aflând de asemenea răpire, Bucur Ciobanul s-a aprins de durere și de manie. A încălecat în graba mare şi, împreună cu încă doi fârtaţi, a galopat în urma tătarilor. Şi au galopat, au galopat, zile şi nopţi în şir. Nu i-au ajuns decât la o apă mare, numită, Nistru. Cum era iarna, apa îngheţase. Simţindu-se urmăriţi, tătarii s-au avântat să treacă râul cel mare pe gheaţă, ca pe pod. Dar se vede ca gheaţa nu era prea groasă că, iaca, a pârâit, s-a crăpat şi acei tătari, huştiuluc! În bulboana adâncă, aşa cum se aflau: cu cai şi cu prada cu tot. Unii au scăpat pentru că armăsarii lor ştiau să înoate; alţii s-au înecat.

      Anca ştia să înoate, iar părintele sau, Bucur, și fârtaţii lui au sărit s-o ajute a ieşi dintre sloiurile de gheaţă.

      Aşa s-au întors, toţi patru la stâna de pe malul Damboviţei. Aici, pe un dâmb, şi-au clădit o casă mare și au împrejmuit-o cu gard înalt din butuci groşi, ca un adevărat zid de cetate. Apoi, când Anca s-a măritat şi a avut copii, deci familia baciului Bucur a sporit, au construit şi o bisericuţă, care se vede şi azi, şi se cheama chiar „Biserica lui Bucur”.

       Cu anii, s-au adunat aici tot mai mulţi români. Iaca aşa, în jurul casei lui Bucur, după sute şi sute de ani, s-a format un oraş, căruia oamenii i-au zis Bucureşti, frumoasa capitală a României.

                                                       Legenda Dragobetelor

         Ziua de Dragobete se sărbătoreste în fiecare an pe 24 februarie și are rădăcini adânci în cultura si traditiile românesti, legenda spunând ca aceasta își are originile înca din era dacică. Dincolo de faptul ca reprezintă sărbatoarea romanească a iubirii, puțini știu cine a fost cu adevarat Dragobetele. Aceasta sărbătoare nu marchează doar dragostea romanilor, ci si începutul primaverii si al anului agricol, momentul în care întreaga natură renaste și păsările își caută cuiburi.

                                                             În mitologie

        Dragobetele este identificat cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacaă si cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, acesta fiind ales drept ocrotitorul iubirii romanilor. Legenda spune ca Dragobtele, tânăr voinic și chipeș, era fiul babei Dochia si era un fecior extrem de iubăret care le facea pe tineretele fete să-și piardă mințile. Dragobete este asociat cu imaginea barbatului tânăr și curajos, ca un Făt-Frumos. Obiceiurile stravechi mai spun și că pe 24 februarie oamenii își aranjau casele pentru a face o primire frumoasă pentru “zeul iubirii” care venea alături de zânele încarcate de daruri de iubire. De asemenea, toți cei din gospodarie caută ușa să-l întâmpine pe Dragobete fără o persoană alături fiindcă, în caz contrar, ei erau sortiți să mai aștepte încă un an până când aveau să-și găsească perechea.

                                                         Legenda mai spune că...

       Sărbătoarea de Dragobete a pornit de la legenda în care se spunea ca imediat după prânz, în satele românești unde se celebra iubirea, tinerii se întorceau de la pădure, cu buchetele de flori de primăvara.

În acel moment, în vatra satului, avea sa debuteze ritualul de pețire: flacaii alergau fecioarele pe care le plăceau, în încercarea de a le săruta si de a le împărtași astfel, dragostea lor. Dacă fata se lăsa prinsă și sărutată, acest lucru urma să ducă la logodnă si apoi, la căsătoria celor doi. Evenimentul era marcat de spor și noroc, întrucat s-a desfășurat sub semnul zeului iubirii.

      Până în ziua de astăzi, 24 februarie a rămas cu semnificația trezirii naturii, a păsărilor care încep să-și caute cuiburi și a oamenilor care rezonează cu trezirea naturii la viață. Odata cu 24 februarie întreaga natură răsuna a veselie, păsările își luau zborul, copacii încep sa înverzească, ziua se mărește.

• Se crede că cei care sărbătoresc Dragobetele sunt feriți de boli tot anul, în special de febră.
• Nu este voie să plângi în această zi, deoarece se spune că vei atrage supărări și ghinion în dragoste pentru lunile ce urmează.
• În această zi nu se sacrificau animale și nu se lucra greu la câmp, însă curățenia în casă era permisă pentru a atrage sporul.

                                                  *****************

                                                  Legenda lui Dragobete

        Bătrânii spuneau că Dragobete era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia, despre care se credea că ar fi fost fiica lui Decebal, şi… că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea cu părul bălai împletit în două cozi ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui, şi avea o turmă de mioare pe care o ducea, zilnic, la păscut, în poienile cu iarbă fragedă.

         Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului din care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină, şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn.

        Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii, şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare, trupul fecioarei adormite…

       A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită ca dintr-un somn lung, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze, mai purta încă… mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta, şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…

       Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba… din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu Ceaţa, pe 24 februarie, a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne,Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos, şi i-a dăruit copilului, căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu… cusut cu perle. Straiul era astfel conceput… încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.

       Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele, care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii… spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul împreunării cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă… Adevărul este că, o perioadă de timp, nimeni nu l-a mai zărit pe fecior, şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.

       În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau „flori de piatră” în buchete albe, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân Înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.

          Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor. Călătorea cu viteza gândului, şi se înfăţişa acolo unde era chemat…Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu ştia care este secretul care-i făcea pe bărbaţi să-l placă, şi să nu fie gelos pe el.

           Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvălui secretul. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat… şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ…Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, având peste 100 de ani, se considera a nu se mai afla sub jurământ.

          Legenda spune că, după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu, şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului, l-a transformat într-o plantă magică, numită Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară… Şi, în mileniul 3, unele fete, chiar şi femei ale acestui popor, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului.

                                                    🌻 Broasca țestoasă și leopardul

           Se povestește că, în vremurile de demult, broasca-testoasă și leopardul erau prieteni buni. Mâncau spanac și se scăldau împreună.

           Într-o bună zi, leopardul spuse însă:

           - M-am săturat de spanac! Aș mânca niște carne! Hai broască-testoasă! Să mergem la vânătoare!

           Broasca-testoasă s-a învoit și au plecat amândoi în pădure. Acolo și-au făcut o colibă din crengi și frunze. Au meșterit și o capcană. Norocul a fost de partea lor, căci în prima zi s-a prins în capcana lor o antilopă. A doua zi s-au bucurat de o altă antilopă și a treia zi de încă una. Au mâncat pe săturate, dar le-a mai rămas multă carne.

           - Știi ce m-am gândit, broască-testoasă? întrebă leopardul. Ce-ar fi să ducem noi carnea asta acasă la copiii și la soțiie noastre?

           Broasca-testoasă dădu din cap, în semn că era de acord cu cele spuse de leopard.

           Leopardul și broasca-țestoasă și-au împletit două coșuri mari, din nuiele. Au împărțit carnea frățește, au acoperit-o bine-bine cu frunze, astfel încât nimeni să nu vadă ce aveau în coșuri, și s-au culcat. Se înțeleseseră ca a doua zi, în zori, să pornească spre casă.

           A doua zi, leopardul și broasca-țestoasă porniră la drum. Străbătură împreună drumul până la marginea pădurii și își luară rămas-bun, pornind fiecare mai departe, spre casa lui.

           Când ajunse în peștera sa, leopardul văzu că soția lui gătea spanac și exclamă:

          - Aruncă spanacul! Să nu-l mai văd în ochi! Uite, ți-am adus un coș plin cu carne. Din ea o să poți face o mâncare pe cinste!

          Leopardul dădu deoparte frunzele de pe coșul său și văzu că acesta nu era încărcat cu bucăți de carne, ci cu ....pietre!

          - Asta numai șireata aia de broască-testoasă mi-a făcut-o! urlă leopardul și porni numaidecât la drum, hotărât să se răzbune.

          Bineînțeles că înțeleapta țestoasă nu stătuse cu mâinile-n sân, ci a căutat să plece departe, cât mai departe. Oricât s-a străduit leopardul s-o găsească, n-a izbutit. De aceea, leopardul a jurat să se răzbune pe toate broaștele-țestoase.

          Trebuie să știți. dragii mei, că, de câte ori un leopard întâlnește în drumurile sale o broască-țestoasă, o mănâncă fără a sta pe gânduri nici măcar o clipă. Da,da, o mănâncă și nu mai rămâne din ea decât....carapacea.

                                                        Prăvale Baba

                                                                         de Ionel Teodoreanu

            Prăvale-Baba e celălalt nume al unui oraş din Moldova. Te duci cu trenul într'acolo, abătându-te de la o linie principală (...)

           Toamna, oraşul miroase a must, a miere şi ceară. I-atâta frunză în aurul lui Septembrie, că înceasul asfinţitului până târziu la bruma lunii parcă-şi piaptănă părul despletit o fată dinaurul Rhinului. Când bate luna plină numai copiii dorm, moşnegii şi cu babele; iar ceilalţi seduc cu vin şi must spre tinereţă, cu ţiganii care-s greerii vinului şi cu greerii care-s lăutarii stelelor. Şi după ce se scutură frunza nucului pe iarbă şi aripa rândunelii pe zarea lui Eminescu

spânzuraţi, care se zbârcesc dulce cu strafida în ei; iar la ferestre stau gutui şi mere, privind afară ca "fetele îndrăgostite.

           Mai de căpetenie însă decât trenul şi anotimpurile în oraşul viilor e primarul. Dar nu va fi vorba despre el, ci despre Ilie Pânişoară care nu e cu pânea, ci cu felinarele. Aparţineprimăriei, ca şi primarul. E trecut în buget. El gospodăreşte gazul şi fitilul tuturor felinarelor. El ştie ceasul când trebue să le aprindă, altul dela zi la zi, după cer şi anotimp. Ilie Pânişoară n'are nici casă, nici nevastă, nici copii. El are vinul în el, felinarele afară, şi măgarul tot Ilie, după el, cu ale lui patru picioare şi două urechi. Desigur că IliePânişoară e cel mai netrebnic fiu al oraşului. Oamenii spun că-i atât de beţiv încât şi gazul primăriei ar fi în stare să-i dea o duşcă.

          Casa Damaschinilor e cea din urmă a uliţei Prăvale-Baba, aproape de cimitir. Nu e nici casă boerească, nici de mahala. E casa unei călugăriţe. Damaschinii n-au ajuns în preajma cimitirului, izgoniţi, sau din întâmplare. Locul şi l-a ales o străbunică a neamului, rămasă văduvă de tânără. Fiindcă avea un copil de crescut, nu s-adus la mănăstire. Dar s-a călugărit acolo, lângă cimitirul Ştefanului ei, împărţindu-şi zilele între mormântul celui dus şi creşterea întru viaţă vrednică a celuilalt Ştefan. Ea singură şi-a statornicit locul văduviei, în apropierea cimitirului. Ca să poată vedea oricând de la fereastraei candela inelului din mormânt, şi-a înălţat casa din temelii. Numai de asta casa Damaschinilor e mai înaltă decât celelalte: să vadă spre moarte, nu să se ridice spre viaţă.

         Oamenii i-au spus: Foişorul Văduvelor. Vorba a rămas, neagră, peste casa Damaschinilor. Căci din vechi-străvechi Damaschinii au murit de tineri, lăsând văduve cu copii. Rar, Damaschin care să fi apucat moartea bătrâneţii.

Dezvoltarea vocabularului și a gramaticii: Cititul expune elevii la o gamă largă de cuvinte și structuri de propoziție noi, contribuind la îmbunătățirea exprimării orale și scrise.


Stimularea imaginației și creativității: Operele literare, în special cele de ficțiune, încurajează copiii să-și folosească imaginația și să exploreze lumi și perspective noi.

Îmbogățirea culturii literare și generale: Lecturile suplimentare includ adesea opere din literatura română și universală, acoperind diverse genuri și teme, care lărgesc orizontul cultural al elevilor.

Cartea cu Apolodor

A doua carte cu Apolodor

                                              🌻 Condeiele lui Vodă de Dumitru Almaș

      Când a auzit ca sultanul Baiazid Fulgerul se apropie de Dunare, gata sa navaleasca în ţara, Mircea voda a dat porunca: „Toţi barbaţii sa se gateasca de oaste! Fiecare sa aiba cal, tolba plina cu sageţi, suliţa, ghioaga şi scut. Care au topoare şi sabii, sa vina cu ele la locul de adunare a oştirii. Ca asupra ţarii vine mare primejdie turceasca!”

Oamenii, ce sa faca? Au lasat toate celelalte treburi şi s-au pregatit de lupta. Fierarii au faurit sabii; lemnarii au încordat arcuri şi au strujit suliţi din lemn tare; ba, le-au şi parlit în foc, anume ca sa fie şi mai tari. Dar daca suliţi, sabii, scuturi, arcuri, topoare ori sabii trebuiau cate unul sau cate una de fiecare oştean, sageţi trebuiau multe, de doua-trei ori mai multe decat soldaţi avea Baiazid sultan. De aceea toţi romanii, care aveau cat de cat îndemanare la cioplit, s-au apucat, în graba, sa faca sageţi. Baieţii şi fetele, flacaii şi batranii, toţi ciopleau cu cuţitele, mii şi mii de sageţi.

Acu, Mircea voda cel Batrîn umbla prin ţara, sa vada cum împlinesc oamenii porunca şi cum se pregatesc sa-şi apere ţara. Ca sa nu-l cunoasca lumea, îmbracase strai ţaranesc, ca un drumeţ oarecare.

Aşa ajunse într-un sat, Boiştea. In mijlocul lui, pe pajişte, zeci şi zeci de sateni, ce faceau? Jucau hora? Nu: ciopleau sageţi şi, din cand în cand, aruncau cate o gluma, ca sa se înveseleasca şi sa li se para munca mai uşoara.

Mircea Vodă se bucura vazînd harnicia şi voia buna a oamenilor lui. întreba pe un baieţandru:
„ – Ce faci aici, flacaoaşule?”
„ – Pai, ce sa fac? Condeie!”
„ – Condeie?… Parca seamana cu sageţile”.
„ – Noi le spunem condeiele lui voda”.
„ – De ce le spuneţi aşa?”
„ – Pentru ca, la porunca lui voda, cu ele vom scrie pe spatele duşmanilor vrerea noastra de libertate”.
„ – Frumos, flacaoaşule”, l-a laudat maria sa. „Dar… cerneala aveţi?” Baieţandrul s-a gandit o clipa şi a zis, raspicat:
„ – Avem: dragostea de ţara care izvoraşte în calimara inimii noastre”.

Mult s-a bucurat Mircea voda de asemenea vorba; l-a sarutat pe acel flacaoaş şi l-a întrebat: „ – Cum te cheama?”
„ – Ma cheama Stroe… Dar domnia ta cine eşti şi de unde vii?”
„ – Ai sa afli tu, cînd vom porni lupta”, a surîs voievodul, cu bunatate.

Apoi a luat cuţitul din mana baieţandrului şi a încrustat pe o sageata litera „S”, iar pe alta „M”. I le-a pus în tolba şi a zis: „Pe astea sa le foloseşti numai la mare primejdie”. L-a ţintit cu privirea pe Stroe, a zambit, a urat tuturor „spor la treaba” şi a plecat.

Înţelegeţi: nu voia sa ştie satul ca el, voda însuşi, a venit în cercetare.
Ramas între ai sai, Stroe a privit cu luare aminte sageţile încrustate cu litere şi le-a aşezat în tolba, sa le foloseasca aşa cum a zis acel drumeţ tainic.