🌻 Fetița cu chibrituri

                                                                     de Hans Christian Andersen

             Era cumplit de frig; începuse să ningă de dimineață și ningea întruna; se și întunecase, seara se apropia, seara cea din urmă a anului. Pe frigul mare, în viscol, mergea o biată fetiță pe o stradă în sus; pe cap n-avea nici broboadă, nici nimic, și picioarele îi erau goale.

              Când plecase de acasă, de dimineață, plecase cu pantofi în picioare, niște pantofi vechi pe care îi purtase multă vreme mama ei și care erau mari de-i ieșeau din picioare. De aceea îi și pierdu când fu silită să dea fuga să n-o calce niște trăsuri care veneau în goana cailor. După ce trecură trăsurile, se întoarse ca să-și caute pantofii, dar nu mai dădu de ei, căci un ștrengar de băiat îi luase unul și fugea cu el râzând, iar pe celălalt îl prăpădise de tot roatele trăsurilor.

              Și biata fetiță nu mai avu cu ce să-șu ferească de frig picioarele care se roșiseră și se învinețiseră. În șorț avea niște cutii cu chibrituri și în mână avea iar o cutie de chibrituri. Dar în ziua aceea, în ajunul Anului Nou, toată lumea avea treabă. Cine să se mai oprească pe viscolul acela, să se uite la biata nenorocită și să stea să-i dea de pomană vreun gologan!... Ziua era pe sfârșite și ea nu vânduse nici măcar o cutie de chibrituri. Trecea din stradă în stradă tremurând de frig și de foame, icoană vie a celei mai îngrozitoare sărăcii.

             Părul ei blond, lung și frumos care îi cădea pe spate era plin de fulgi mari de zăpadă. Dar ei nu-i păsa de aceasta. Pe la toate ferestrele străluceau lumini, din mai toate casele ieșea miros plăcut de friptură de gâscă, cum se face de Anul Nou. Și mirosul acela oprea pașii ei rătăcitori.

             În sfârșit după ce se mai rugă o dată - tot în zadar - de un trecător să-i cumpere o cutie cu chibrituri, văzu un colț adăpostit între două case și, prăpădită de oboseală se puse jos acoperindu-și picioarele cu fusta. Dar dârdâia de frig și, mai tare ca înainte, fiorii îi cutremurau corpul și nu îndrăznea să se ducă acasă, căci nu câștigase niciun ban și îi era frică să n-o bată tată-său. Și, pe urmă și unde locuiau ei, într-o prăpădită de mansardă cu acoperișul crăpat prin care sufla vântul ca la el acasă, era tot așa de frig ca și afară, căci lemne să facă foc nu aveau.

             Mânușițele bietei fetițe erau înghețate de tot.

             „Îmi vine să scot un chibrit dintr-o cutie, își zise ea - că n-o să bage tata de seamă că lipsește - și să-l prind ca să-mi mai încălzesc nițel degetele.”

             Și așa făcu. Aprinse un chibrit și îi înconjură flacăra cu mâinile.

             Ce flacără minunată! I se păru fetiței că se pomenește deodată în fața unei sobe mari de tuci împodobită cu arămuri și în care ardea focul. Ce căldură bună!.... Fetița era să-și întinză picioarele ca să și le încălzească, când flacăra se stinse. Soba pieri și fetița rămase numai cu un băț de chibrit în mână.

              Mai aprinse unul.

              Flacăra-i lumină zidul din față, și fetița văzu ce se petrecea în odaia din spatele ei. Masa era întinsă și acoperită cu o față de masă albă pe care străluceau niște farfurii de porțelan. În mijloc se afla o gâscă mare friptă și cu cartofi de jur împrejur. Și numai iacă pasărea plecă din loc cun un cuțit și o furculiță în piept, și vine la biata fetiță.... Pe urmă... Pe urmă flacăra se stinse și rămase numai zidul rece și umed.

              Mai aprinse un chibrit și se pomeni lângă un pom de Crăciun cu mult mai frumos de cum văzuse ea anul trecut prin geamul de la ușa unui negustor bogat. Pe ramurile lui verzi străluceau mii de lumânări colorate; de toate părțile atârnau cofeturi, jucării poleite, o grămadă de minuni. Fata întinse mâna să apuce pe cea mai puțin frumoasă...

              Chibritul se stinse. Pomul păru că se urcă spre cer și lumânările se făcură stele; una căzu spre pământ lăsând dâră de foc în urmă-i.

              „O să moară cineva”, cugetă fata.

               Bunica ei, singura ființă care o iubise și care murise nu așa de mult, îi spusese că de câte ori cade câte o stea, se ridică, de altă parte, câte un suflet spre rai.

               Mai aprinse un chibrit. O lumină mare se răspândi și în fața fetii se ivi bunică-sa. Hainele ei erau numai lumină, fața îi era plină de blândețe.

               - Bunico, strigă fata, bunico, să mă iei și pe mine cu dumneata. Ah! Nu mă părăsi și dumneata când s-o stinge chibritul, nu pieri ca soba caldă, ca gâsca bună, ca minunatul pom de Crăciun. Stai, stai, te rog, or mă ia și pe mine cu dumneata.

               Și fetița mai aprinse un chibrit și pe urmă altul și în sfârșit aprinse toate chibriturile din cutie ca să vază pe bunică-sa mai multă vreme.

               Și chibriturile luminară mai frumos decât cea mai frumoasă lună plină...

               Bunica nu mai era cocoșată și slabă ca atunci când murise, ci se schmbase cu totul la față. Luă pe fată în brațe și, zburând în văzduh, o duse sus, sus tare, într-un loc unde nu e nici frig, nici foame, nici mâhnire.... Se afla în fața tronului lui Dumnezeu...

               A doua zi de dimineață trecătorii găsiră într-un colț pe fetiță, moartă. Obrajii îi erau roșii, parcă zâmbea. Murise de frig în noaptea care atâtor alții le adusese bucurie și plăceri.

               În mâna-i țeapănă ținea niște chibrituri stinse.

               - Ia te uită ce prostie! zise un om fără inimă. CUm o fi crezut ea că o să se încălzească cu foc de chibrituri?

              Alții o plânseră pentru că nu știauce de lucruri frumoase văzuse ea în noaptea Anului Nou, pentru că nu știau că, deși suferise, dar acum era fericită în brațele bunică-sii.

     Povestea audio o puteți asculta pe link-ul de mai jos

    https://latimp.eu/fetita-cu-chibriturile-de-hans-christian-andersen-povesti-audio-pentru-copii/

                                                🌻 Legenda ghiocelului

                                                                        după Eugen Jianu

               Iarna era în puterea ei; peste tot numai omături. Şi într-o bună zi, mic, alb şi plăpând, ghiocelul și-a sunat clopoţelul.

              — Cine îndrăzneşte să mi se împotrivească? s-a răstit Baba Iarnă, scuturându-şi cojoacele de nea şi ţurţurii de gheaţă. S-a uitat împrejur şi abia apoi a văzut ghiocelul.

              — Tu erai? Tu ţi-ai găsit să mi te împotriveşti? Dacă vreau, am să te îngheţ la noapte! A strigat Baba Iarnă.

              — Nu vă mâniaţi, Babă Iarnă şi Moş Omăt, le-a spus ghiocelul. Soarele mi-a trimis veste printr-o rază jucăușă să mă arăt lumii.

              Dar peste noapte, Baba Iarnă şi Moş Omăt au chemat Gerul în ajutor. A suflat și Moș Crivăț.

              — Unde eşti ghiocelule? Strigau și chicoteau ei. N-ai îngheţat? Mai cutezi să ni te ridici împotrivă?

              — Drept să vă spun, mi-a fost foarte frig. Era cât pe ce să mă smulgă şi vântul! Abia m-am putut ascunde după un bulgăre de zăpadă. Dacă şi la noapte va fi tot atât de frig, voi muri îngheţat! a spus cu tristețe ghiocelul.

              Soarele, auzind cu câtă bunătate le vorbeşte ghiocelul dușmanilor săi, i-a trimis în ajutor o mulţime de raze calde, întărindu-l.

              Dis de dimineață, ghiocelul a văzut răsărind alături de el, de sub plapuma de nea, o mulțime de frați și surori ghiocei. - Babă Iarnă, Moș omăt, hai să ne jucăm de-a prinselea! strigau veseli ghioceii.

              Așa s-a dovedit a fi ghiocelul mai tare decât iarna, arătând că el este vestitorul primăverii!

                              Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi - Capitolul III

                                       Întors acasă, Geppetto începe să facă o păpușă,

                                                 căreia îi dă numele de Pinocchio.

                                                      Primele pozne ale păpușii.

          Casa lui Geppetto era o odăiță scundă, în care lumina pătrundea printr-o ferestruică de sub scară. Mobila era cum nu se poate mai simplă: un scaun șubred, un pat desfundat și o măsuță hodorogită. Pe peretele din fund se vedea un cămin cu focul aprins, însă focul era pictat și lângă foc mai era pictat și un ceaun care fierbea vesel și din care ieșea un nor de aburi de-ai fi zis că e aievea.

          De îndată ce intră în casă, Geppetto își înșfăcă uneltele și începu să cioplească și să meșterească păpușa.

          — Oare ce nume să-i dau? se întrebă.

          — O să-i zic Pinocchio. Numele ăsta o să-i aducă noroc. Am cunoscut odată o familie de Pinocchi: Pinocchio-tatăl, Pinocchia-mama și Pinoccheii-copiii, și toți o duceau bine. Cel mai bogat dintre ei cerea de pomană.

          Odată găsit numele pentru păpușa lui, începu să lucreze cu sârg și îi făcu mai întâi părul, apoi fruntea, apoi ochii. După ce îi făcu ochii, închipuiți-vă numai mirarea sa când își dădu seama că aceștia se mișcau și îl priveau țintă.

          Geppetto, văzând că ochii de lemn se zgâiesc așa la el, fu cât pe-aci să se înfurie și zise pe un ton cam arțăgos:

          — Ochilor, afurisiților, de ce mă priviți?

          Nu primi niciun răspuns.

           Îi făcu apoi basul, însă nici nu sfârși bine că nasul începu să crească; și crescu, crescu, crescu, crescu, până ce ajunse în doar câteva minute un năsoi care nu se mai isprăvea. Degeaba se ostenea bietul Geppetto să-l taie; cu cât îl tăia și-l scurta mai mult, cu atât obraznicul acela de nas se lungea.

          După nas, îi făcu gura. Nici n-o terminase bine, că aceasta se porni brusc să râdă și să-l zeflemisească.

          — Nu mai râde atâta! îi spuse geppetto scos din fire, dar era ca și cum ar fi vorbit cu pereții.

          — Nu mai râde, am zis! țipă el pe un ton amenințător.

          Atunci gura încetă să râdă, însă scoase la el o limbă câr toate zilele, Geppetto, ca să nu-și sânge rău, se prefăcu a nu băga de seamă și continuă să muncească. După gură îi modelă bărbia, apoi gâtul, umerii, pântecele, brațele și mâinile.

          De îndată ce termină de cioplit mâinile, Geppetto simți că peruca îi este smulsă din cap. Se răsuci și ce să vadă? Peruca lui galbenă era în mâna păpușii.

          — Pinocchio!....Dă-mi imediat peruca înapoi!

          Dar Pinocchio, în loc să-i înapoieze peruca, și-o puse pe cap și mai că nu se sufocă sub greutatea ei.

          În fața acestui comportament obraznic și nesocotit, Geppetto deveni trist și gânditor cum nu mai fusese niciodată în viața lui și, întorcându-se spre Pinocchio, îi spuse:

          — Împilițat mic ce ești! Nici n-ai venit bine pe lume, că ai și început să nu-i mai arăți respectul cuvenit tatălui tău! Rău, copile, rău!

          Și își șterse o lacrimă.

          Mai rămâneau de făcut picioarele. Când geppetto termină și cu acestea, simți o lovitură drept în vârful nasului.

          — O merit! făcu în sinea lui. Trebuia să mă fi gândit mai-înainte! Acum e prea târziu!

          Prinse apoi păpușa de subsuori și o puse jos, pe dușumeau odăii, ca s-o facă să meargă. Pinocchio avea membrele amorțite și nu știa să se miște, iar Geppetto îl ținea de mână și îl învăța să pună un picior înaintea altuia.

          — Când picioarele i se dezmorțiră, Pinocchio începu să meargă singur și să alerge prin odaie; în cele din urmă, ajuns în dreptul ușii, țâșni în stradă și o luă la sănătoasa.

          Bietul Geppetto începu să fugă după după el fără să-l poată ajunge, pentru că năzdrăvanul acela de Pinocchio sărea ca un iepure și tropăind cu picioarele sale de lemn pe caldarâm, făcea un tărăboi cât douăzeci de perechi de saboți țărănești.

          — Prindeți-l! Prindeți-l! striga Geppetto, însă lumea de pe stradă, văzând acea păpușă de lemn care gonea ca un cal de curse, se oprea încâtată s-o privească și râdea, râdea, râdea să se prăpădească.

          În cel din urmă, soarta făcu să nimerească acolo un sergent care, auzind zarva aceea și crezând că era vorba despre vreun servitor care a ridicat asupra stăpânului său, se înfipse plin de curaj în mijlocul străzii, hotărât să-l oprească și să împiedice lucrurile să ia o turnură încă și mai nefericită.

          Pinocchio, zărindu-l de departe pe sergentul care bloca strada, își făcu socoteala să-l ia prin surprindere și să treacă printre picioarele acestuia, dar încercarea fu sortită eșecului.

          Sergentul. fără ca măcar să se clintească, îl apucă frumușel de nas (era un năsoi cât toate zilele, care părea făcut anume să fie înșfăcat de sergenți) și îl depuse în mâinile lui Geppetto. Drept pedeapsă, acesta voia să-i tragă o urecheală zdravănă; dar închipuiți-vă nedumerirea lui când, căutând urechile păpușuu, nu reuși să le găsească - și știți de ce? Pnetru că, în graba cu care-l meșterise, uitase să i le facă.

          Îl apucă atunci de guler și, în timp ce îl trăgea după sine, îi spuse clătinând amenințător din cap:

          — Haide imediat în casă! Ne socotim noi când om ajunge, n-avea grijă!

          La această mustrare, Pinocchio se trânti la pământ și nu mai vru să meargă cu niciun preț. Între timp, o mulțime de curioși și gură-cască începu să se adune în jurul lor și să-și dea cu părerea. Unii ziceau una, alții-alta.

          — Biata păpușă, spuneau unii, are dreptate să nu vrea să se întoarcă acasă! Cine știe ce bătaie soră cu moartea o să-i dea ticălosul ăsta de Geppetto!...

          Iar alții adăugau răutăcioși:

          — Geppetto ăsta pare un om de treabă, dar cu copiii e un adevărat tiran! Dacă sărmana păpușă o să încapă pe mâna lui, e în stare s-o facă bucățele!...

          În sfârșit într-atât cârtiră și protestară, că sergentul îi dădu drumul lui Pinocchio și îl conduse pe sărmanul Geppetto la închisoare. Iar acesta din urmă, neavând la îndemână vorbele cu care să se apere, plângea ca un vițel și, mergând spre închisoare, murmura printre sughițuri:

          — Afurisit copil! Și când te gândești cât m-am chinuit să fac din el o păpușă cumsecade! Dar așa-mi trebuie! Dacă nu m-am gândit de la bun început!...

                                          🌻 Cele trei rodii aurite

                                                                    de Petre Ispirescu

           A fost odată un împărat, şi avea un fecior; acesta, şezând la fereastră, vede o babă bătrână, care venea cu tivga să ia apă de la fântână. Ce-i vine lui, ia o piatră şi aruncând-o către fântână, nemereşte drept în tivgă, şi aceasta se sparge; baba, care simţise de unde venise piatra îşi aruncă ochii la fereastra împăratului şi vede pe fiul de împărat făcând haz; atunci baba zise:

        – Până nu vei găsi cele trei rodii aurite, să nu te însori, dragul mamii; şi se întoarse acasă tristă şi fără tivgă şi fără apă.

        Fiul de împărat, auzind acest blestem, stătu, şi după ce se gândi mult timp la rodiile aurite, se aprinse dorinţa în el de a le vedea şi de a le avea; deci se duse la tată-său şi-i zise:

        – Tată, să-mi faci trei rânduri de haine de fier, căci am să fac o călătorie mare.

        Şi toată silinţa ce puse împăratul a opri pe fiul său de la aceasta, fu în zadar.

        Dacă văzu şi văzu că nu-l poate opri, porunci şi numaidecât i se şi făcu hainele; după ce le luă, fiul împăratului încălecă şi plecă.

        Un an de zile trecuse de când călătorea; ajunsese prin pustietăţi nelocuite de oameni, şi tot rătăcind în sus şi în jos, două rânduri de haine se rupseră şi le lepădase. Neştiind ce să facă, hotărî a mai merge câtva, şi dacă nu va putea descoperi nimic, să se întoarcă.

        Abia mai făcu câţiva paşi şi iată că zări o colibă. Se repezi într-acolo iute ca săgeata şi îndată şi ajunse. Când, o mătuşă sihastră, cum îl văzu, îi şi zise:

        – Da bine, flăcăule, cum ai ajuns p-aici pe unde nu se vede pasăre cu aripioare, dar încămite om cu picioare?

        – Mamă, zise fiul de împărat, caut cele trei rodii aurite; nu ştii d-ta încotro se pot afla?

        – Nu ştiu, dragul mamii, nici n-am auzit până acum de aşa minune, dară poate soru-mea să ştie, care şade puţin mai departe de aici; de ai curaj să mai mergi, poţi să o întrebi pe dânsa.

        N-aşteptă să-i zică de două ori, şi o tuli într-acolo repede şi merse, şi merse, cale lungă neumblată, până ce dete de o altă colibă, de unde asemenea ieşi o mătuşă sihastră, şi mai bătrână, şi mai scofălcită, care şi ea îi zise:

        – Cum ai ajuns p-aici, om cu picioare, pe unde unde nu vine nici pasări cu aripioare?

        – Mamă, zise fiul împăratului, caut cele trei rodii aurite, şi dorinţa de a le avea m-a adus p-aici, nu ştii d-ta încotro se află?

        La auzirea acestor vorbe, bătrâna începu să plângă, apoi îi răspunse:

        – Am avut şi eu un fecior, care auzise despre acele blestemate rodii, şi care, tot umblând după ele, într-una din zile se întoarse şchiop şi în cele din urmă îşi rupse şi capul pentru ele; dacă aş fi ştiut atunci, dragul mamii, cum să le găsească cineva fără primejdie, nu-mi pierdeam copilaşul.

        Cum auzi flăcăul nostru, începu a se ruga să-i spuie cum să facă să le ia, iară bătrâna îl povăţui cum să umble şi cum să se poarte, şi dacă va izbuti, l-a jurat pe tinereţele lui ca să se întoarcă tot pe acolo, ca să-i arate şi ei acele rodii, după care s-a prăpădit fiul său.

        După ce i-a făgăduit că se va întoarce, i-a mulţumit pentru sfaturile cele bune ce a primit de la dânsa, şi ca o nălucă pieri dinaintea ei, când, după o călătorie încă d-o săptămână şi mai bine, văzu un balaur cu o buză în cer şi cu alta în pământ. Îndată ce ajunse la dânsul îi zise:

        – Bună ziua, frate, şi trecu înainte.

        Iar balaurul îi răspunse:

        – Noroc bun, frate.

        Ajunse apoi la o fântână, mucegăită şi plină de nămol: el se apucă îndată de curăţi şi primeni apa din fântână şi-şi căută de drum până dete de nişte porţi încuiate, pline de praf şi de păianjeni; curăţi acei păianjeni, scutură praful, dete poarta de perete şi trecu înainte. În drumul său întâlni o brutăreasă care ştergea un cuptor cu ţâţele sale; cum o văzu, îi dete bună ziua, şi tăindu-şi o bucată din haina sa, îi zise:

        – Ţine asta, leiculiţă, de şterge cuptorul.

        Iară ea, luând-o, îi mulţumi.

        La spatele cuptorului, fiul împăratului văzu o grădină ca un rai, în care se rătăci câtva timp.

        În cele de pe urmă văzu cele trei rodii cum atârna de o cracă în pom; îşi făcu curaj, scoase cuţitaşul şi tăie crăculiţa de care erau atârnate, şi o tuli d-a fuga înapoi.

        N-apucă să facă zece paşi şi toată grădina începu să ţipe şi să cheme în ajutor pe brutăreasă, porţile, fântâna şi pe balaur.

        – Ba aia-i vorbă, răspunse brutăreasa, că de când sunt urgisită a sta aci, nu s-a îndurat nimeni să vie a mă scuti de arsătura de toate zilele.

        – Că alt gând n-am, răspunseră porţile, că de când suntem făcute, n-a venit nimeni să ne mai scuture, să ne deschiză, de înţelenisem aşa.

        – Ba să ne iertaţi, zice fântâna, că de când sunt făcută, mână de om n-a venit să-mi cureţe apele, încât ajunsesem a mă împuţi.

        – Ba că chiar, răspunse şi balaurul, că de când sunt osândit a sta cu gura căscată şi cu ochii sticliţi la stele, nimeni nu mi-a dat măcar o bună ziua, şi să-mi zică frate. Acest om ne-a scăpat de urgia ce era pe noi, şi ne vom căuta de treabă.

        Fiul împăratului, care făcuse întocmai cum îl învăţase bătrâna, se întoarse pe la dânsa şi după ce-i mulţumi şi-i dete şi ei câte ceva, plecă să se întoarcă la împărăţia tatălui său.

        Pe drum, ce-i veni lui, văzând că nu mai poate răbda, scoase cuţitaşul şi tăie una din rodii, ca să guste şi să se încredinţeze de bunătatea lor. Când, ce să vezi? Deodată iese din rodie o fată, ca o zână de frumoasă, şi îndată începu a striga cu glas mângâios:

        – Apă, apă, că mor.

        Întoarse fiul împăratului ochii în toate părţile să vază apă; dară geaba, apă nu era, iară fata căzu şi muri; p-aci era să cază şi el, dară se ţinu.

        Tot mergând el, nu putu să ţie până să nu guste dintr-o rodie şi scoase cuţitaşul de tăie încă una; deodată, iese şi dintr-însa o fată ca o zână, şi moare ca şi cea dintâi, fiindcă n-avu apă să-i dea.

        Mâhnit de ciudata întâmplare, mergea către împărăţia tatălui său cu rodia care îi mai rămăsese, şi se uita la dânsa ca la un cireş copt; şi merse până ajunse la o câmpie frumoasă pe unde începu a cunoaşte urme de oameni. Aici îi mai veni inima la loc, şi se puse jos să se odihnească niţel. Gândul lui nu se lua de la rodii şi de la fetele cele frumoase ce muriseră; şi tot gândindu-se se aprinse în el dorinţa de a gusta din rodia pe care o mai avea, încât nemaiputându-se ţine, o târî să o taie şi pe aceasta, dară temându-se să nu i se întâmple ca şi cu celelalte, căută o fântână, luă apă în căciulă, şi acolo, la umbra unui copaci mare, tăie şi rodia care îi mai rămăsese, când ce să vezi? unde ieşi o fată ca soarele de frumoasă, şi cu părul de aur.

        – Apă! apă! strigă ea.

        Şi el îi dete de bău şi o stropi cu apă, şi aşa scăpă fata cu viaţă.

        Fiul împăratului îi da târcoale, şi se tot minuna de frumuseţea şi de gingăşia ei. Apoi o luă de mână şi îi zise:

        – Soţie să-mi fii şi ea primi.

        El nu voi să o ducă pe jos acasă la tată-său, ca să nu ostenească, fiindcă o vedea că era puţintică la trup încât ar fi băut-o într-un pahar de apă, şi aşa de subţirică de parcă era trasă prin inel.

        El o povăţui să se urce în pomul de lângă fântână, şi îi zise să-l aştepte acolo până se va întoarce de la tatăl său cu cară împărăteşti şi cu călăreţi, ca să o ia, fiindcă el cunoscuse locurile că nu mai este aşa departe.

        Fata cea frumoasă zise copaciului să se lase jos, şi el se lăsă, apoi se puse în el şi se ridică. Fiul împăratului rămase cu gura căscată uitându-se la ea şi la minunea cum de se lăsase şi se ridicase copaciul, apoi, rupând-o d-a fuga, să te păzeşti, pârleo, că îi sfârâia călcâiele de iute ce se ducea.

        Nu trecu mult de când se duse fiul de împărat, şi o fată de ţigan veni să ia apă din fântână, dar când văzu chipul care strălucea în apă, crezu că e al ei, şi, spărgând ulciorul, se întoarse fuga la mumă-sa:

        – Nu mă mai duc la apă, zise ea, o frumuseţe ca a mea nu aduce apă.

        – Du-te la apă, arapino, ce tot spui astfel de fleacuri, îi zise măsa, arătându-i coceanul măturei.

        Ea se duse şi iară se întoarse, ca şi întâi, fără ispravă şi tot cu astfel de vorbe.

        Mă-sa înţelese că acolo nu e lucru curat şi îi dete un ac vrăjit să-l ţie în păr, şi o învăţă ce să facă cu el la întâmplare de ar da peste cineva p-acolo, şi o trimise iară.

        Ţiganca, cum ajunse la fântână, cătă în sus şi văzu de unde venea în fântână acel chip îngeresc.

        – Suie-mă şi pe mine acolo, rogu-te, zise ţiganca, uitându-se galeş către zâna frumuseţilor.

        Iară fata cu părul de aur zise copaciului de se lăsă, luă pe ţigancă ca să-i ţie de urât, şi copaciul se ridică la loc.

        Stând ele la vorbă, ţiganca se linguşi şi rugă pe fată, ca de voieşte să doarmă niţel, să puie capul în poala ei, şi ea îi va căuta în cap.

        Fata se înduplecă şi se puse cu capul în poala ţigancei, şi, când era să o fure somnul, ţiganca îi înfipse acul otrăvit în cap, iară fata se făcu o păsărică cu totul şi cu totul de aur, şi începu a zbura de colo până colo, pân crăcile pomului.

        Atunci ţiganca zise:

        – Ah! fată de lele ce mi-ai fost, cum mi-ai scăpat, eu socoteam că dormi, dară, fie, tu n-o să-mi scapi, îţi viu eu ţie de hac.

        Nu trecu multe zile şi iaca şi fiul de împărat cu oaste şi călăreţi şi cu cară împărăteşti veni ca s-o ridice; iară ţiganca, cum îl văzu, îi zise:

        – Da bine, împărate m-ai lăsat să te aştept atâta, încât soarele mi-a ars feţişoara şi vântul mi-a bătut perişorul.

        Împăratul, cum o văzu, rămase la îndoială şi nu-i venea să crează că ea este zâna pe care o lăsase el acolo.

        Dară, după vorbele ce-i zise, pare că ar fi crezut, şi deci se înduplecă şi o luă.

        Nu ştiu cum, nu ştiu ce fel, dară parcă-i spunea inima că n-o să fie ea; în sfârşit, dacă nu văzu pe altcineva, plecă cu ea, şi nu ştia cum să facă să nu crează tată-său că spunsese minciuni.

        Când ajunse la curtea împărătească, le ieşi împăratul înainte, şi rămase înmărmurit când văzu în loc de zâna frumuseţelor, cu faţa ca soarele şi cu părul de aur, pe o arapină neagră ca fundul căldărei. Şi măcar că fiul său îl încredinţa că soarele îi arsese feţişoara şi vântul îi bătuse perişorul, împăratului tot nu-i venea să crează. Însă n-avu ce face; de bine, de rău îi puse într-o parte a palatului şi tot amâna cununiile.

        D-a doua zi chiar, în grădina împărătească, în toate dimineţile, venea o păsărică şi cânta cu dor de-ţi rupea inima; apoi striga cât îi lua gura:

        – Grădinar! Doarme împăratul?

        – Doarme, îi răspundea grădinarul.

        – Să doarmă somn dulce şi mai dulce, de pe căpătâi să s-aridice, adăoga păsărica. Dară cioroaica de împărăteasă doarme?

        – Doarme, îi răspundea.

        – Să doarmă somnul de urgie, de acum până-n vecie.

        Şi pe care pom se punea de cânta, pe loc se şi usca.

        Grădinarul spuse împăratului toată şiretenia cu pasărea şi cum se usucă pomii pe care se punea ea de cânta. Împăratul se luă de gânduri.

        Mai toţi pomii din grădină se uscară în câteva zile, mai rămăsese unul. Atunci împăratul porunci să pună pe fiecare crăculiţă câte un laţ, şi aşa se şi făcu; iară a doua zi, în revărsat de zori, veni la împăratul cu pasărea de aur care dedese în laţ. Împăratul porunci de-i făcu o colivie cu totul şi cu totul de aur, puse pasărea în ea şi, de dragul ei, o ţinea pe fereastra lui.

        Ţiganca, cum auzi de istoria cu pasărea, îi trecu un fier ars prin inimă. Se făcu bolnavă, mitui pe toţi vracii cari spuseră împăratului că până nu va tăia pasărea de aur şi să dea împărătesei să mănânce din ea, nu se va însănătoşi.

        Plin de scârbă împăratul nu se putea învoi la asta, dară, după rugăciunea fiului său, o dete; rămase însă nemângâiat şi din ce în ce ura mai mult pe ţigancă.

        Luară, deci, pasărea şi o tăiaseră, o fierseră şi o duse împărătesei; iară ea, după ce se prefăcu că se însănătoşeşte, începu a se găti de cununie.

        Din sângele păsărelei crescu la fereastra împăratului un brad înalt şi frumos, şi era o minune cum de într-o noapte crescuse aşa de mare şi falnic. Împăratul chemă pre grădinar şi-i porunci să aibă cea mai marei îngrijire de acel pom. Iară ţiganca, cum auzi, n-avu odihnă şi-i puse gând rău. Pricepuse, drăcoaica, că încă nu scăpase cu totul şi cu totul de primejdie.

        Se făcu iară bolnavă, mitui iară pe vraci, cari spuseră împăratului că până nu va tăia bradul să-l fiarbă şi cu apa aceea să-i facă baie, nu va trece împărătesei.

        Împăratul se supără până la suflet, văzând că logodnica fiului său e piază rea, fiindcă de când a venit ea, n-a avut parte de nici un lucru ce i-a fost lui drag.

        Lăsă să taie şi bradul ca să nu mai aibă nici un cuvânt a-l mai supăra cineva cu ceva, şi se hotărî ca de aci înainte să nu mai facă pe voia nimănui, dacă ar mai da peste ceva care să-i placă.

        Pe când tăia bradul, la care toată lumea se uita cu jind, o bătrână cerşetoare se opri şi ea să privească lângă cealaltă lume, şi când vru să plece, luă cu dânsa o surcea ce căzuse de la o ţandără a bradului şi o duse acasă. Băgă însă de seamă că era un ac înfipt în surcea; ea îl scoase; şi fiindcă surceaua era oarecum măricică şi lată o făcu capac la oala care o avea şi ea după sufletul ei.

        A doua zi plecă în prosteală ca totdauna; dară când se întoarse acasă, rămase încremenită văzând coliba măturată şi deretecată de-ţi era dragă inima să priveşti.

        Nu înţelegea baba ce minune să fie asta, adică cine să fi venit să-i facă ei astfel de bine.

        Câteva zile urmă tot astfel; în sfârşit hotărî să pândească, doară va da peste cel ce-i deretecă şi-i pune toate alea la rânduiala lor pân colibă şi aşa şi făcu. Într-o zi după ce plecă, ea se ascunse şi, uitându-se pe furiş, pe crăpătura uşii, văzu cum din capacul oalei sări o fată mai albă decât neaua şi cu părul de aur.

        – Cine eşti, mamă, zise ea, de îmi faci astfel de bine?

        – O fată fără trişte, zise ea; dacă mă primeşti să şez la d-ta, mult bine ţi-oi face şi eu dumitale.

        Se învoiră şi rămase; ba încă baba se mândrea, că aşa fată nici în casa împăraţilor nu se găsea, frumoasă şi vrednică.

        Baba mergea mereu în prosteală, cum învăţase ea, dară într-o zi îi zise fata să-i cumpere din târg pânză şi mătase roşie şi verde; baba, biet, din paralele ce adunase din cerşit, îi cumpără.

        Fata îşi cusu toată istoria pe două sangulii; şi după ce le isprăvi, zise babei să se ducă cu dânsele la împăratul, şi când va fi pe tron alăturea cu fiul său, sangulia cusută cu verde să o pună pe genunchii împăratului; iară cea cusută cu roşu pe ai fiului său.

        Baba ascultă şi se duse; dară ostaşii n-o lăsa să intre. Atunci ea făcu zgomot, şi împăratul porunci să o lase a intra. Ea, cum intră, făcu cum îi zisese fata, şi ieşi ca să aştepte să vază isprava.

        Cum văzură sanguliile, împăratul şi fiu-său înţeleseră totul. Porunci să cheme pe logodnica împăratului şi-i zise:

        – Pentru că o să te faci împărăteasă, trebuie să te deprinzi a şi judeca pe femei, când judecătorii nu se domiresc la câte un lucru. Astăzi ni s-a arătat cu plângere o femeie, care zise că, având un cocoş de soi, cu mare cheltuială a alergat prin ţări de a cumpărat şi o găină, aşijderea de soi; că vecina ei nu s-a mulţumit că i-a omorât găina, dară i-a furat şi cocoşul şi l-a dat la o găină d-ale ei, şi aşa cere dreptate. Ce zici despre aceasta?

        – Zic, răspunse bahniţa, după ce se gândi puţin, că femeia care a omorât găina şi a furat cocoşul, cu moarte să se omoare, şi cocoşul să se întoarcă stăpânului împreună cu găina osânditei şi cu ouăle ce va fi făcut.

        – Bine ai judecat, răspunse împăratul. Eu sunt femeia cu cocoşul, şi tu eşti care l-ai furat; găteşte-te la osânda care tu însuţi ai găsit-o cu cale.

        Ţiganca începu a plânge, a se ruga, a se jeli, dară toate fură degeaba. O dete pe mâna ostaşilor care fără milă îi răsplătiră nelegiuirea ce făcuse.

        După aceasta se duseră cu toţii la casa babei, şi fiul de împărat cu tată-său înainte ridicară pe fată cu toată cinstea; şi după ce o aduse la palat, îndată îi şi cununară, şi mare veselie fu în toată împărăţia trei zile d-a rândul, pentru că s-a găsit vie şi nevătămată fata cu părul de aur, după care atâta a umblat fiul de împărat, şi toţi cu totul oropsea pe ţigancă când s-a auzit istoria nelegiuirilor sale.

Descărcați textul integral de la atașamente

                                                                    de Barbu Stefanescu Delavrancea

      O văz, ca prin vis.

      O văz limpede, aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos.

      Cum deschidea poarta, îi săream înainte.

      Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea:

      ― Ghici…

      ― Alune!

      ― Nu.

      ― Stafide!

      ― Nu.

      ― Năut!

      ― Nu.

      ― Turtă-dulce!

      ― Nu.

      Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân.

      Şi totdeauna sânul ei era plin.

      Îi sărutam mâna.

      Ea-mi da părul în sus şi mă săruta pe frunte.

      Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii.

      Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei.

      Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printer frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră.

     ― Ei, ce mai vrei? Îmi zicea bunica.

Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului.

    ― Să spui…

Şi niciodată nu isprăvea basmul.

Glasul ei dulce mă legăna; genele mi se prindeau şi adormeam; uneori tresăream ş-o întrebam câte ceva; ea începea să spună, şi eu visam înainte.

― A fost odată un împărat mare, mare…

― Cât de mare?

― Mare de tot. Şi-şi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi îi părearău, îi părea rău că nu avea copii…

― Bunico, e rău să nu ai copii?

― Fireşte că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie.

― Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.

Ea lăsa fusul, râdea, îmi desfăcea părul cârlionţat în două şi mă săruta în creştetul capului.

Câte-o frunză se desprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii după ea şi ziceam:

― Spune, bunico, spune.

― Şi aşa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Şi… nu mai putea de părere de rău că nu are copii… Într-o zi veni la el un moş bătrân, bătrân, că-şi târa barba pe jos de bătrân şi de cocoşat ce era. Şi era mic, mic de tot…

― Cât era de mic?

― Poate să fi fost, aşa, cam ca tine.

― Va să zică, nu era mic, mic de tot…

― Era mic, da’ nu aşa mic de tot. Şi cum veni îi zise: „Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale altuia; şi când înfloresc nu ştii care sunt florile unuia şi care sunt ale altuia; şi ăşti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură şi mere nu fac. Măria-ta, să ştii că atunci când or lega rod ăşti doi meri, împărăteasa o să rămână grea şi o să nască un cocon cu totul şi cu totul de aur”… Piticul se duse, şi împăratul alergă în grădină, şi căută, căută peste tot locul, până dete peste ăi doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră.

― De ce nu legau rod, bunico?

― Ştiu eu?…Dumnezeu ştie…

Era aşa de cald… aşa de bine în poala bunicii… o adiere încetini că îmi răcorea fruntea… norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau… închideam ochii.

Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in.

― Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să-I ude mereu; şi i-a udat mereu; alţii ziceau să le dea mai mult soare; şi împăratul a tăiat toţi pomii de jur împrejur. Şi merii înfloreau în fitece săptămână, şi se scuturau, şi rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână şi zbârcită, ca mine de zbârcită, şi mică, mică, ca tine de mică…

― Ca moşu de mică?

― Da, ca moşu…

― Atunci nu era mică de tot…

― Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului: „Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de muşeţel, şi n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leagă rod. Dar să te păzeşti, măria-ta, că îndată cete-or simţi florile, încep să se mişte, să se bată, şi multe se apleacă pe obrajii ei, şi ea se deşteaptă, că doarme mai uşor ca o pasăre; şi vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, după cum o apuca-o toanele, în buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mişcă”…

― Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei?

Tresăream.

― A, nu… ştiu unde ai rămas… la-a-a… Zâna Florilor…

Auzisem prin vis.

Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor…

Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din buruienile în care adormisem de atâtea ori.

― Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun…

― Cel mai bun… îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul.

―… ş-a luat o desagă cu merinde şi a plecaaat…

―… ş-a plecaaat…

― Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus…

―… s-a dus, s-a dus…

― Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă…

―… întunecoasă…

―… de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un stejar bătrân, ş-a pus desagile căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească. Şi… pasămite pădurea cânta şi vorbea, că era fermecată. Şi… cum îi aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi…

Când m-am deşteptat, bunica isprăvise caierul.

Dar basmul?

Cu capul în poala bunicii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg.

Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus cari mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi zâmbetul ei.

                                                             🌻 Puișorii

                                                                              de Emil Gârleanu

           Se avântă cu toatele înspre păduricea de sălcii; ascunzându-se rătăcesc prin frunzișul răcoros, apoi o iau de-a lungul miriștilor și iar se întorc în bătaia lină a aripilor. De după deal vine în zbor rotat un uliu. Pasărea de pradă pare că nu ia în seamă mulțimea păsărelelor călătoare. Ele îl zăresc; un strigăt de îmbărbătare și stolul întreg năvălește la luptă. Ele îl zăresc; un strigăt de îmbărbătare și stolul întreg năvălește la luptă. Uliul ocolește iscusit prin aer și piere cu repeziciunea fulgerului dincolo de deal. A scăpat! Rândunelele, vesele de această fugă, plutesc sus, crezând că l-or mai vedea; zarea rămâne însă limpede și dânsele se întorc obosite de se înșiră pe vârful șurelor de paie....

           Pe prispa casei, copilașul, numai în cămășuță, cu capul gol, urmărește de mult jocul stolului de paseri, printre care se află și cei trei pui ai lui, din cuibul de humă de supt streșină. Îi căpătase doar de la mămuca lui. De câte ori era neastâmpărat, mămuca îi zicea „Fii cuminte dacă vrei să-ți dau puii, când or crește mari!”.

           Și el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urmă au zburat! El îi văzuse cum au ieșit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parcă niciodată nu zburase mai mult ca astăzi.

           Și-și cunoaște el destul de bine puii; sunt cei de la mijlocul șurei din dreapta, trei unul lângă altul, sau cei de lângă aceștia, dacă n-or fi chiar cei de la capăt. Toți parcă samănă unii cu alții, și-s așa de sus, așa de sus!...

           Păsărelele s-au odihnit puțin, apoi și-au șoptit nu știu ce, au scos un strigăt vesel, și s-au ridicat deodată cu toatele. Câteva din ele s-au despărțit pentru o clipă din stol, au atins ușor streașina casei, apoi s-au pierdut iarăși în mulțimea celorlalte. Puișorii copilașului își luau rămas-bun de la el și de la cuibul de humă.

           Stolul mai ocoli de vreo două ori iazul, apoi se înalță, și porni încet să lunece spre asfințit.

           Copilașul privi lung stolul care se pierdea, ca o fluturare, în adânc apoi duse mănușițele la ochi și începu să plângă.

          Maică-sa aruncă furca și veni în fugă de-l luă în brațe: în cuvinte desmierdătoare îl întrebă ce are.

          Copilul nici nu poate vorbi de atâta năvală de lacrimi. Întinde mâna spre cer, îi arată stolul care lunecă în zbor necurmat, și de abia îl poate șopti:„Puișorii”.

          Mama îl strânge la sân, și-l sărută cu drag:

         „Nu plânge, puiul mamei, au să se-ntoarcă înapoi....la primăvară”.

           Copilașul se liniștește; punând mânușița deasupra ochilor, ca mămucă-sa, împreună privesc stolul pe zarea depărtată a cerului. Și lumina slabă a duiosului asfințit de toamnă le îneacă ochii înourați acum la amândoi.

                                                                    (Emil Gârleanu, Din lumea celor care nu cuvântă)

                                                      Iarna pe uliță

                                                                de George Coșbuc

A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,
Şi pe râu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipând
Şi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.

 Citește cu atenție versurile poeziei și bifează răspunsul corect:

a) În ce anotimp de petrece acțiunea poeziei?

◊ primăvara

◊ iarna

◊ toamna

b) Caracteristicile iernii întâlnite în poezie:

◊ zăpadă din belșug   ◊ frig     ◊ vânt puternic    ◊ cald

c) Uniți cuvintele cu sens asemănător

    zgomot                     apus

    năvalnic                    vijelios

    vest                          vuiet

    coastă                      pantă

2. Alegeți varianta corectă?

    „Norii s-au mai răzbunat/Spre apus....” sugerează:

◊ norii s-au mai răzbunat, lăsând să cadă zăpada;

◊ norii s-au împrăștiat spre apus;

◊ norii s-au îngrămădit spre apus.

3. „Și pe râu e numai fum” semnifică:

◊ ceața acoperă râul;

◊ zăpada ridicată de sănii pare un fum;

◊ se înalță fumul din casele dinspre râu.

4. Grupați cuvintele de mai jos după numărul de silabe.

o silabă       = _______________________________________

două silabe  = _______________________________________

trei silabe    = _______________________________________

patru silabe  = _______________________________________

cinci silabe   = _______________________________________

șase silabe   = _______________________________________

(roi, vârtej, sănioară, rățușcă, frumusețe, stabilitate, chitară, tren, primavară, televiziune, biserică, sărbători, ridiche, cuvinte, urs, căprioară, cadouri, uliță, ascunzătoare, zăpadă, vânzătoare, ren, scrisorele)

Dacă ai terminat colorează și relaxează-te!

Descarcă fișa de înțelegere a textului integrală

                                                  🌻 Şoarecele, cocoşul şi motanul

                                                                                                 de Lev Tolstoi

            Un şoricel se duse să se plimbe. Umblă ce umblă el prin ogradă şi se întoarse la mama.

           - Am văzut, mamă, două animale. Unul tare fioros, celălalt tare blând.

           Mama îl întrebă:

           - Ia spune, cum arătau acele fiare? Şoricelul răspunse:

           - Cea fioroasă umbla de colo până colo prin ogradă, avea picioarele negre, moşul roşu, ochii bulbucaţi, clonţul ca un cârlig. Când am trecut pe lângă ea, a deschis clonţul, a ridicat un picior şi a prins a răcni atât de tare, că nu ştiam unde să mă

          - Acesta-i cocoşul, grăi bătrâna mamă. El nu face rău nimănui, să nu te temi de dânsul. Da cealaltă fiară, cum arăta?

          - Cealaltă stătea tolănită pe-o parte şi se încălzea la soare. Avea gâtul alb şi pufos, lăbuţele cenuşii, netede, îşi spăla cu limba blăniţa de pe piept şi dădea uşurel din coadă când se uita la mine.

          Bătrâna mamă spuse:

          - Prostuţule, prostuţule. Păi ăsta-i chiar motanul!

                                                             Baba Dochia (legendă populară)

           Cică trăia odată o babă pe care o chema Dochia. Și avea ea cea mai frumoasă turmă de oi. Dar era atât de zgârcită și de rea, încât îi fugiseră toate slugile. Rămaseră numai un băiețel și o fetiță. S-ar fi dus și ei, sărmanii, dar erau orfani și nu aveau încotro.

          Într-o zi, baba îi chemă și îi luă la rost:

          — A venit primăvara, de ce nu scoateți oile la păscut?

          — Asta încă nu-i primăvară, îndrăzni să răspundă băiețelul. Zilele lui martie sunt înșelătoare. Încă se mai poate întoarce viforul.

          — Te pui în poară cu mine? strigă ea. Primăvara a venit! Duceți-vă la pășune!

          N-au avut ce face sărmanii copii. Au scos oile din ocol și s-au pornit la drum.

          Dar în timpul zilei se lăsă un ger cumplit. Și lui martie, care văzuse cum tremurau copiii de frig, i se făcu milă de ei. Îi trimise să se încălzească la alți păstori, iar el rămase cu turma. După ce o păscu toată ziua, mână oile la casa babei.

Citește cu atenție textul și analizează cu atenție fiecare enunț:

1. Formează perechi de cuvinte cu același înțeles: darnică, lucesc, castaniu, bălan, căprui, sclipesc, dalb, generoasă. Scrie o propoziție cu o pereche de cuvinte.

__________________________________________________

2. Cum înțelegi sensul expresiilor din text: 

   „îi luă la rost” _____________________________________

  „nu aveau încotro”? _________________________________

3. Povestește textul, continuând enunțurile.

a) Trăia cândva o babă________________________________

b) Într-o zi, baba chemă slugile la ea și __________________

__________________________________________________

c) Un băiat a îndrăznit ________________________________

d) Dar baba ___________ și copiii ______________________

e) Lui martie i se făcuse ________ și trimise _______ iar el

______________________________.

4. Spune-ți părerea despre text

♥ Textul mă face să __________________________________

♥ M-am amuzat când _________________________________

♥ M-a pus pe gânduri _________________________________

♥ Sunt încântat (ă) ___________________________________

♥ Este impresionant prin _______________________________