🌻 O faptă generoasă de Edmondo de Amicis

Chiar azi dimineaţa Garrone ne dadu o dovada de inima lui cea buna. Ajunsesem cam tarziu la şcoala, fiindca ma oprise profesoara de clasa I superioara, ca sa ma întrebe la ce ora ar putea sa vina la noi, acasa.

Profesorul nu venise înca şi trei sau patru baieţi necajeau pe bietul Crossi, baiatul cu parul roşu şi cu mana legata de gat, a carui mama e precupeaţa. Îl loveau cu liniile, îi azvarleau coji de castane în ochi şi îi ziceau mereu;
— Ciungule, slutule! Unii îl imitau, în bataie de joc, cum îşi ţinea mana legata de gat.
Sarmanul baiat statea singur în fundul clasei şi nu zicea nimic; însa se uita cand la unul, cand la altul, parca i-ar fi rugat, sa-l lase în pace. Dimpotriva ei se îndarjira şi mai tare. Atunci Crossi începu sa se roşeasca şi sa tremure de necaz, dar tot rabda. Deodata, rautaciosul Franti se sui pe o banca şi imita pe mama lui Crossi, cum îşi poarta coşurile cu zarzavaturi în maini, cand vine la poarta scolii, ca sa aştepte pe fiul sau.

Mulţi baieţi începura sa rada cu hohote; Crossi îşi pierdu cumpatul; apuca o calimara şi o azvarli din toate puterile în capul lui Franti.
Franti îşi pleca repede capul, iar calimara lovi în piept pe profesorul care tocmai intra în clasa. Toţi şcolarii alergara speriaţi pe la locurile lor. Profesorul îngalbeni şi urcandu-se la catedra îi întreba suparat:
— Cine a azvarlit? Nimeni nu raspunse. Profesorul întreba iaraşi, ridicand glasul: Raspundeţi, cine?

Atunci lui Garrone facandu-i-se mila de bietul Crossi, se scula repede şi zise hotarat: „Eu!”. Profesorul se uita la el, se uita şi la ceilalţi şcolari, pe care îi vazu ca stau minunaţi şi zise cu glasul potolit:
— Nu este adevarat! adaugase, vinovatul n-o sa fie pedepsit, sa se ridice!
Crossi se scula şi zise înecat de plans:
— Ma bateau şi ma batjocoreau; de necaz mi-am ieşit din fire şi am azvarlit cu calimara!
— Şezi, zise profesorul. Sa se scoale cei care l-au întaratat. Patru elevi se sculara în picioare, plecandu-şi capul.

— Aţi necajit, le zise profesorul, pe un coleg care nu va facea nimic; aţi batjocorit pe un nenorocit; aţi batut pe un neputincios, care nu este în stare sa se apere. Aţi facut una din faptele cele mai mişeleşti, care pot manji o fiinţa omeneasca! Sunteţi nişte nemernici! apoi coborî printre banci, lua de barbie pe Garrone, care statea cu capul în jos şi se uita drept în ochii lui, zicandu-i:
— Tu eşti un suflet bun!

Garrone, folosindu-se de împrejurare, şopti ceva la urechea profesorului care întorcandu-se catre cei patru vinovaţi, le zise cu asprime: „Va iert!”

                                               🌻 Micul coșar de Edmondo de Amicis

         Ieri, catre seara, m-am dus la școala de fete, care e langa a noastra, ca sa dau povestea baiatului podavan profesoarei surorii mele, Silvia, caci dorea s-o citeasca. În acea școala sunt șapte sute de fete. Cand sosii acolo, li se dadu drumul și ieșeau vesele, pentru ca aveau doua zile de sarbatoare: ziua sfinților și ziua morților. Vazui ceva frumos! În fața școlii, dincolo de ulița, statea un biet coșar mititel, rezemat de zid și cu razul pe umar, plangand amarnic, saracuțul!
Doua sau trei fete se apropiara de el și-l întrebara:
         — Ce ai? De ce plangi așa de tare? El nu le raspundea, plangea întruna. Dar spune-ne, ce ai, de ce plangi? adaugase alte copile. Atunci el, ridicandu-și capul, ne arata obrajorul mic și rotund, cu lacrimile ce-i curgeau șiroaie și ne spuse ca maturase coșurile la mai multe case și pierduse banii din buzunar: o suta cincizeci de lire; ne arata și ruptura buzuna-rului. Mi-e frica sa ma duc acasa fara bani; ma bate stapanul! zise el plangand din ce în ce mai tare; apoi, deznadajduit, își ascunse iarași fața în maini.
Copilele stateau serioase și se uitau la el.
         În vremea aceea se apropiara alte fete, mari și mici, sara-ce și bogate, cu ghiozdanul în mana. Una din ele mai mari-cica și cu o pana albastra în palarie, scoase din buzunar zece lire și zise:
        — Eu n-am decat zece lire, hai sa strangem mai mulți! Și eu am zece lire, zice alta îmbracata în roșu.
        — Sper ca vom aduna lesne suma, daca o da fiecare cate ceva. Atunci începura sa strige: Maria! Gigia! Caterina! Da și tu zece lire! Cine are bani sa-i dea!
Unele aveau bani, ca sa cumpere flori, sau caiete: îi detera. Altele mai mici, detera cate doua lire. Acea cu pana albastra strangea banii și îi numara tare.
       — Cinci, zece, cincisprezece! Ei draga, mai va, pana sa strangem suma! Mai va fi pana sa strangem suma! Una mai mare decat toate, care își da chiar aere de profesorița, înain-ta și dete cincizeci de lire. Toate celelalte o laudara. Mai lipseau șaptezeci și cinci de lire.
       — Sa așteptam pe fetele din clasa a IV-a, zise una. Ele au mai mulți bani!
Numaidecat sosira și fetele celelalte, și într-o clipa suma se împlini.
      Toate se gramadeau în jurul baiatului. Era o priveliște așa de dragalașa sa vezi pe mititelul coșar printre rochițe de diferite colori, înconjurat de acea neîncetata falfaiala de pene, de panglici și carlionți! Suma trebuincioasa se împli-nise de mult și tot se strangeau bani. Fetițele mai mici, care n-aveau bani, se furișau și ele printre cele mari, ca sa dea copilului buchețele de flori: vroiau sa-i dea și ele ceva.
Deodata veni portareasa strigand:
     — Doamna directoare!
Fetele o luara la fuga, care în dreapta, care în stanga, cu un stol de pasarele.
Micul coșar ramase singur langa zid, ștergandu-și ochii, vesel și cu manușițele pline de bani. Butonierele hainuței, palaria, buzunarele lui, totul era numai buchețele de flori și altele se mai aflau multe risipite pe jos, la picioarele lui!

                                              🌻 Garibaldi de Edmondo de Amicis

        Azi e o zi de doliu național. Aseara a murit Garibaldi. Știi tu cine a fost el? E cel care a dezrobit zece milioane de italieni de sub jugul burbonilor. A murit la șaptezeci și cinci de ani. S-a nascut la Niza. Era fiul unui capitan de corabie.
        La opt ani scapa viața unei femei; la treisprezece aduse la mal o barca în care se aflau mai mulți tovarași de-ai lui, ce erau sa se înece; cand a avut douazeci și șapte de ani salva la Marsilia viața unui tanar ce era sa fie înghițit de valurile marii, iar la patruzeci și unu de ani scapa pe ocean un vapor care luase foc. Se lupta zece ani în America pentru neatar-narea unui popor strain, s-a batut în trei razboaie împotriva austriecilor pentru eliberarea Lombardiei și a Trentinului; apara Roma contra francezilor în 1849; elibera Palermo și Neapole la 1860; se lupta iarași pentru ocuparea Romei la 1867, iar la 1870 dete ajutor francezilor în razboiul cel cran-cen pe care îl avura cu germanii.
Avea flacara vitejiei și geniul razboiului. A luat parte la patruzeci de batalii și a caștigat treizeci și șapte.
        Cand nu se lupta, muncea ca sa traiasca, sau se retragea într-o insula singuratica, sa cultive pamantul. A fost: pro-fesor, marinar, muncitor, negustor, soldat, general, dictator; a fost mare, a fost bun și modest. Ura pe toți asupritorii, iubea toate popoarele, ocrotea pe toți cei slabi. N-avea alt țel decat binele, refuza onorurile, disprețuia moartea, adora Italia.
         La chemarea sa razboinica, legiuni de viteji alergau din toate parțile sub steagul lui. Nobilii își paraseau palatele; lucratorii uzinele; tinerii școlile; ca sa lupte sub steaua gloriei sale. În razboi purta o bluza roșie. Era frumos, blond și voinic. Pe campul de bataie era un fulger; în familie, un copil; iar în durere un sfant. Mii de italieni au murit pentru patrie, fericiți în ceasul morții de a-l vedea de departe trecand biruitor. Și mii și mii și-ar fi dat viața pentru el; iar milioane l-au binecuvantat și-l vor binecuvanta. A murit! O lume întreaga îl plange. Tu nu-l înțelegi acum, Enrico. Dar vei citi despre izbanzile sale și cat vei trai vei auzi totdeauna vorbindu-se de el. Pe masura ce vei crește, figura lui va crește o data cu tine; cand vei fi barbat, ea îți va aparea uriașa și cand nu vei mai fi pe lume, cand nu vor mai trai nici fiii fiilor tai, nici chiar urmașii lor, totuși generațiile vor vedea sus figura luminata a acestui mantuitor de popoare, încoronata de numele biruințelor sale întocmai ca de un nimb de stele, și fiecarui italian îi va bate inima, cand va rosti numele sau.
Tatal tau.

                                            🌻 Întâia zi de școală de Edmondo de Amicis

Azi e întaia zi de școala! Ca un vis au trecut la țara, cele trei luni de vacanța! Mama m-a dus azi dimineața la școala Baretti, ca sa ma înscrie în clasa a III-a primara; mi-era gandul tot la țara și ma duceam la școala cu inima rea. Pe toate ulițele mișunau copii; cele doua librarii erau pline de parinți, care cumparau: ghiozdane, caiete, condeie, și în fața școlii se gramadise atata lume, încat portarul și polițistul abia puteau sa țina oranduiala la poarta. Pe cand stam langa poarta, simții ca-mi pune cineva mana pe umar; era profesorul meu din clasa a Ii-a, cel cu parul roșu și zbarlit, vesel, ca de obicei. El îmi spuse:
— Va sa zica, Enrico, iata-ne desparțiți pentru totdeauna!
Lucrul acesta-l știam și eu, dar cuvintele lui tot ma întristara.
Patrunseram cu greu. Domni, doamne, femei din popor, meșteșugari, ofițeri, bunici, servitoare: fiecare cu cate un copil de mana și cu certificatele de promovare în cealalta, umpleau sala și scara, facand atata zgomot încat parea ca intrau la teatru. Revazui cu placere sala cea mare din etajul de jos, cu ușile celor șapte clase, unde-mi petrecusem cei dintai trei ani de școala.
Era gloata mare. Profesoarele treceau în sus și în jos. Profesoara mea din clasa I superioara ma saluta din ușa clasei sale și-mi zise:
— Enrico, tu mergi acum la etajul de sus. n-am sa te mai vad nici macar trecand! Și se uita la mine cu întristare.
În jurul directorului se aflau femei foarte îngrijorate, fiindca nu mai erau locuri pentru copiii lor; bagai de seama ca barba lui era mai carunta decat în anul trecut. Mi se paru ca unii din baieți crescusera, alții se îngrașasera.
În etajul de jos, unde se și facuse împarțirile, erau co-pilași din clasa I inferioara, care nu voiau sa intre în clasa și se opinteau ca niște magaruși; trebuia sa-i traga înauntru cu de-a sila. Unii fugeau; alții, vazand pe parinții lor ca pleaca, începeau sa țipe și aceștia erau siliți sa se înapoieze, ca sa-i mangaie sau sa-i ia cu danșii.
Profesoarele nu mai știau unde le statea capul. Pe frațio-rul meu îl înscrisesera în clasa profesoarei Delcati, pe mine în aceea a profesorului Perboni, la etajul de sus. La ora zece eram cu toții în clasa: cincizeci și patru la numar, erau numai vreo cincisprezece sau șaisprezece din camarazii mei din clasa a II-a, între care Derossi, acela care ia întotdeauna pre-miul I. Ce mica și trista mi se paru școala pe langa padurile și munții unde-mi petrecusem vara!
Ma gandeam asemenea la profesorul meu din clasa a II-a. Ce bun era și ce micuț! Parea ca este un școlar de-ai noștri! El, mereu radea cu noi. Ce rau îmi pare ca nu-l mai vad aici cu parul lui cel roșu și zbarlit! Profesorul de acum e înalt și n-are barba, parul îi e carunt și lung, are o dunga adanca pe frunte. Glasul îi este gros, se uita ținta la noi ca și cum ar vrea sa ne ghiceasca gandurile. Nu rade niciodata! Eu îmi ziceam în mine: „Asta e abia ziua dintai, mai sunt înca noua luni! Ce de munca! Cate examene la sfarșitul lunilor! Ce de ostenea-la!” Îmi paru bine ca gasii pe mama la ușa școlii, caci sim-țeam nevoia de a ma arunca în brațele ei. Ea mi-a zis:
— N-ai grija, Enrico, o sa învațam împreuna. Ma întorsei acasa cu inima buna. Dar tot nu mai am pe bunul meu pro-fesor, care ne zambea așa de bland și vesel. Școala nu mi se mai pare așa de frumoasa ca mai înainte!

                                          🌻 Mama lui Garrone de Edmondo de Amicis

Îndata ce ma întorsei la școala, auzii o veste trista. De multe zile, Garrone nu ma venea pentru ca mama sa era rau bolnava și sambata seara, ea își dete sufletul. Ieri de di-mineața, îndata ce intra profesorul în clasa, ne zise:
— Sarmanului Garrone i s-a întamplat cea mai mare ne-norocire ce poate izbi pe un copil. A murit mama lui. Maine, bietul baiat o sa vina la școala. Va rog, baieți, sa respectați grozava durere ce îi sfașie inima. Cand va intra, salutați-l se-rios și prietenește, nici unul sa nu glumeasca, nici unul sa nu rada cu el; va rog!
Azi de dimineața, puțin mai tarziu decat ceilalți, intra Garrone. Mi se rupse inima, cand îl vazui. Era tras la fața, avea ochii roșii și abia se ținea pe picioare: parca ar fi fost bolnav de o luna de zile. Nu l-ai mai fi cunoscut. Era îmbra-cat în negru din cap pana în picioare. Ce mila ne era de el! Nici unul nu cracni, toți ne uitaram la dansul. Cum intra și vazu iarași clasa de unde mama sa venea sa-l ia mai în fie-care zi, banca aceea pe care ea se plecase de atatea ori în zilele de examen, ca sa-i dea cele din urma povețe și unde el se gandise de atatea ori la dansa, nerabdator de a alerga întru întampinarea ei, izbucni într-un hohot de plans dis-perat. Profesorul îl lua langa sine, îl îmbrațișa și-i zise:
— Plangi baiete; dar fa-ți inima. Mama ta nu mai e aici, dar te vede, te iubește înca; tot traiește langa tine și într-o zi o s-o revezi, pentru ca ești un suflet bun și cinstit ca și dansa. Fa-ți inima!
Dupa ce zise aceasta, îl aduse în banca, langa mine. Nu îndrazneam sa ma uit la el. Garrone își scoase caietele și carțile, pe care nu le deschisese de mai multe zile, și deschi-zand cartea de citire, unde e o gravura care reprezinta o mama cu fiul ei de mana, izbucni iarași în plans, și își pleca ușor capul pe braț.
Profesorul ne facu semn, sa-l lasam sa stea așa și începu lecția. Eu aș fi vrut sa-i spun ceva, dar nu știam ce. Îl atinsei cu mana și îi șoptii la ureche:
— Nu mai plange, Garrone draga!
El nu raspunse și, fara sa-și ridice capul de pe banca, își puse mana lui într-a mea și o ținu așa. La ieșire nu-i vorbi nimeni; toți trecura pe langa el cu respect și în tacere. Vazui ca ma așteapta mama și alergai s-o îmbrațișez; dar ea ma respinse și se uita la Garrone. Deocamdata nu înțelesei de ce, dar bagai de seama ca Garrone, singur de o parte, se uita la mine cu o privire de o întristare nespusa, parca ar fi zis:
Tu îmbrațișezi pe mama ta; eu n-o s-o mai îmbrațișez pe a mea! Tu ai înca pe a ta; a mea a murit! și atunci pricepui pentru ce mama ma respinsese. Ieșii cu dansa, dar nu o luai de mana.

                                            🌻 Biblioteca lui Stardi de Edmondo de Amicis

M-am dus ieri la Stardi. Casa lui este aproape, peste drum de şcoala. Mi-e cam ruşine s-o spun, dar trebuie sa marturisesc ca mi-a fost necaz pe el, cand i-am vazut carţile. Ce bine şi le pastreaza! N-a prapadit nici una macar, din carţile pe care a învaţat; le are pe toate şi eu nu mai am nici una! Ce rau îmi pare ca le-am rupt! Toţi banii ce-i capata de la rude, el îi da pe carţi.

Tatal sau, prinzand de veste ca-i plac carţile, a dat sa i le lege dupa placul lui şi i-a cumparat un dulapior frumos de nuc.

Dulapul are nişte perdeluţe verzi. Cand tragi de un şnur, ele se deschid şi ţi se înfaţişeaza deodata trei randuri de carţi de diferite culori, bine aşezate, curate şi cu titlurile scrise cu litere poleite. Are: poveşti, calatorii, poezii; are şi carţi cu gravuri, şi ce bine ştie sa potriveasca feţele! A aşezat volumele albe pe langa cele albastre, pe cele roşii langa cele ne-gre şi langa acestea, pe cele galbene: astfel ca se deosebesc de departe şi au o înfaţişare cat se poate de frumoasa. Adeseori, el îşi petrece timpul randuindu-le în alt chip. Şi-a facut un catalog de carţi, tocmai ca un bibliotecar. Cum şi le îngrijeşte! Le şterge de praf, le rasfoieşte şi cu bagare de seama le deschide, ca sa nu le manjeasca poate cu degetele lui cele groase; s-ar zice ca sunt noi. Pacat, zau, ca n-am ştiut şi eu sa mi le pastrez pe ale mele! Ce bucurie, e pe el, cand îşi cumpara cate o carte! O mangaie, îi face loc în biblioteca, o ia iaraşi în mana, o învarteşte şi se uita la ea ca la un odor. Într-un rand începuse sa-l doara ochii de mult ce citea.

Tatal sau veni la noi, în odaie, şi, batand cu palma pe ceafa fiului sau, îmi zise cu vocea sa puternica:
— Ia spune-mi, domnişorule, ce zici dumneata de al meu cap de dovleac? Te încredinţez ca în capaţana asta e atata straduinţa încat are sa izbuteasca în toate! Mangaierea aceea grosolana a tatalui sau îl facea sa închida ochii de placere, întocmai ca un caţeluş cand îl mangaie stapanul.

N-aş putea sa spun de ce, dar nu-mi vine sa glumesc cu Stardi, cum glumesc cu ceilalţi camarazi ai mei şi nici nu-mi vine sa cred ca este numai cu un an mai mare decat mine.

Cand am plecat, el m-a însoţit pana la pragul uşii şi mi-a zis la revedere cu multa seriozitate; parca avea chipul posomorat; era cat p-aci sa-i raspund ca unui om mare:”Va salut, domnule!”

Îndata ce ma întorsei acasa, spusei aceasta tatalui şi adaugai:
— Nu înţeleg un lucru, tata; Stardi n-are nici un talent, nu este deştept, e cu totul necioplit, are un chip pocit şi cu toate acestea, el îmi impune.
Tata îmi raspunse:
— Sa-ţi spun eu, fiul meu, de ce-ţi impune: pentru ca are tarie de caracter.
— Şi apoi sa-ţi mai spun înca ceva ciudat, mai zisei eu, am stat o ora la el, acasa, şi nu cred sa-mi fi spus cincizeci de cuvinte. Nu mi-a aratat nici o jucarie, n-a ras, nici n-a zambit macar odata şi tot nu mi-a fost urat, şi am ramas bucuros la el.

Tata îmi raspunse:

– Pentru ca-l stimezi!

                                   🌻 Prietenul meu, Garrone de Edmondo de Amicis

Am avut numai două zile de repaus și tot mi s-a parut mult, fiindca nu-l mai vazusem pe Garrone. Cu cat îl cunosc mai bine, cu atat îl iubesc mai mult. Tot așa li se întampla și celorlalți baieți, afara de cei mandri și îngamfați, care nu prea o duc bine cu el, caci el nu sufera mandria.
Cand un baiat mare vrea sa bata pe unul mic, acesta striga îndata:
— Garrone! și cel mare nu-l mai bate, sta pe loc.
Tatal lui e mașinist la drumul de fier. Garrone a început tarziu sa vina la școala, pentru ca a fost doi ani bolnav.
Acum el este cel mai înalt și mai voinic din toata clasa. Ridi-ca o banca numai cu o mana, mananca țeapan… și ce bun este!
Orice lucruri i s-ar cere: creion, guma, hartie, briceag, da cu împru-mut, sau daruiește de tot.
Nu rade, nici nu vorbește în timpul orei, sta la locul lui cu spinarea încovoiata, cu capul varat între umeri, nemișcat în banca ce e prea stramta pentru dansul. Cand ma uit la el, îmi zambește uitandu-se cu coada ochiului la mine, parca mi-ar zice:
— Nu-i așa, Enrico, noi suntem prieteni?
Cateodata-mi vine sa și rad; este așa de mare și de gros, încat hainele, manecile, pantalonii, totul îi e prea stramt pe trup și prea scurt Palaria îi sta pe varful capului; pantofii îi sunt mari și groși, iar cravata îi sta mereu sucita la gat ca o funie.
Bietul Garrone! Cu toate acestea e destul sa te uiți la el numai o data, ca sa-l iubești. Toți baieții mici ar voi sa stea în banca langa dansul, pentru ca-i apara. Știe bine aritmetica și își poarta carțile legate cu o curea de piele roșie.
Are un cuțit cu manerul de sidef, pe care l-a gasit acum un an în piața armelor. Într-o zi s-a taiat cu el pana la os, dar nimeni n-a știut la școala, și acasa n-a suflat o vorba, de frica sa nu-i sperie pe parinți. Știe de orice gluma și nu se supara niciodata, dar cand susține ceva, apoi vai de acela ce i-ar zice:
— Nu e adevarat! Scantei îi scapara din ochi, și izbește cu pumnul în banca de se cutremura totul.
Sambata trecuta dete cinci lire unui baiat din clasa I in-ferioara, care plangea în mijlocul uliți, fiindca îi furasera ba-nii și nu mai avea cu ce sa cumpere un caiet. Sunt trei zile de cand lucreaza la o scrisoare de opt pagini, împodobita cu desene facute cu condeiul pe margini; vrea sa o dea mamei sale de ziua ei. Mama lui vine des sa-l ia de la școala; e înalta și grasa ca dansul, dar are un chip placut.
Profesorul se uita la el cu blandețe și de cate ori trece pe langa banca lui, îl bate cu mana pe umeri, ca și cum ar mangaia un pui de taur domolit. Eu îl iubesc foarte mult, sunt vesel cand strang în mana mea, mana lui cea groasa; ai crede ca e o mana de om mare.
Sunt încredințat ca și-ar pune viața în primejdie ca sa scape pe vreun coleg de-al sau și ca bucuros s-ar lasa sa fie ucis, ca sa-l apere.
Lucrul acesta se vede lamurit în ochii lui! și macar ca și cu glasul lui cel gros pare ca tot cearta și bombaneste, totuși se simte ca vorba lui iese dintr-un suflet bun si milos.

                                    🌻 Micul cercetaș Lombard de Edmondo de Amicis

În anul 1850, pe timpul razboiului pentru liberarea Lombardiei, cateva zile dupa biruințele de la Solferino și St. Martino, caștigate de francezi și de italieni împotriva austrie-cilor, într-o frumoasa dimineața de iunie, un mic pluton de cercetași calari, porniți din Saluzzo, mergeau la pas pe o carare singuratica, uitandu-se pe campie cu multa bagare de seama.
Plutonul era comandat de un ofițer și de un sergent. Nici unul nu spunea macar o vorba; toți mergeau cu ochii ațintiți în zare, așteptand în orice minut sa se iveasca printre arbori uniformele albe ale avanposturilor vrajmașe.
Mergand așa ajunsera în preajma unei colibe țaranești, înconjurata de frasini. Un baiețel cam de vreo 12 ani statea dinaintea casei și taia cu o lama de cuțit o ramura de frasin, ca sa-și faca o nuia. La una din festrele casei atarna un steag tricolor.
Coliba era parasita. Țaranii, dupa ce scosesera steagul la fereastra, fugisera de frica austriecilor. Baiatul îndata ce va-zu soldați de-ai noștri, își arunca nuiaua și-și scoase caciula. Era un baiat vioi și frumos la chip, cu ochii mari și albaștri, cu plete balaie. Din cauza arșiței își scosese hainuța, arun-cand-o în iarba și ramasese numai în camașa și în pantaloni strans cu o cingatoare la brau.
— Ce faci tu aici? îl întreba ofițerul oprindu-și calul.
— De ce n-ai fugit cu parinții tai?
— N-am parinți! raspunse baiatul. Îmi capat hrana lucrand pentru unii și pentru alții. Am ramas aici, ca sa vad batalia.
— Ai vazut trecand pe aici austrieci?
— De trei zile încoace n-a mai trecut niciunul!
Ofițerul statu nițel pe ganduri, apoi sari repede de pe cal își lasa soldații gramada la portița, intra în coliba și se sui pe acoperiș. Coliba nu era înalta și de pe acoperișul ei nu se vedea mai nimic din întinderea campiei.
„Ar trebui sa se urce cineva în copaci”, își zise ofițerul și coborî de pe casa. Chiar în fața casei se înalța un frasin foarte mare și subțire, care-și legana varful în vazduh.
Ofițerul se gandi catva timp, uitandu-se: cand la copac, cand la soldați; apoi întreba pe baiat:
— Ai ochi buni, baiete?
— Cum de nu! îți vad pasarea în zarea cea mai departata, raspunse baiatul.
— Te-ai putea urca în varful acestui copac?
— Eu? Într-o clipa și sunt în varf.
— Și o sa ne spui de cumva se zaresc de acolo, soldați aus-trieci, puști, cai? Daca se ridica mult praf în sus?
— Negreșit!
— Și ce sa-ți dau ca sa-mi faci treaba aceasta?
— Ce sa-mi dai? zise baiatul zambind. Nimica! Frumos ar fi, zau! Pentru austrieci n-aș face-o niciodata cu capul! Dar pentru ai noștri! Nu sunt și eu lombard?
— Suie-te dar!
— Stai puțin sa-mi scot pantofii.
Își scoase pantofii, își stranse cureaua, își azvarli caciula în iarba și se agața de copac.
— Stai! striga ofițerul, vrand sa-l opreasca, cuprins deo-data de teama. Baiatul se uita la el cu niște ochi mari, parca l-ar întreba ce vrea.
— Nimica! adaugase ofițerul. Suie-te!
Baiatul se urca ușor ca o pisica.
Ofițerul dete porunca soldaților sa se uite drept înaintea lor.
În cateva minute, baiatul ajunse pana în varful copacului și ținandu-se strans de trunchi, picioarele-i ramasesera as-cunse în frunziș, iar corpul de la brau în sus, de-abia i se zarea de la acea înalțime.
— Uita-te drept înainte și departe, îi striga ofițerul.
Baia-tul, ca sa vada mai bine se ținu de copac numai cu o mana, pe cealalta o puse la ochi, ca sa nu-l orbeasca razele soarelui, care se furișau printre pletele sale balaie și le facea ca de aur.
— Ce vezi? întreba ofițerul.
Baiatul pleca ușor capul în jos și, punandu-și mana la gura, ca sa i se auda glasul, raspunse:
— Vad doi oameni calari pe șosea.
— La ce departare de aici?
— La o jumatate de mila.
— Vin încoace?
— Nu, stau pe loc.
— Ce mai vezi? întreba ofițerul dupa un minut de tacere. Uita-te la dreapta!
Baiatul se uita, apoi zise:
— Pe langa cimitir, printre arbori, este ceva care lucește la soare, s-ar zice niște baionete.
— Oameni, vezi?
— Nu, trebuie sa fie ascunși prin grau. Deodata se auzi șuieratura unui glonț, care trecu prin aer și se pierdu în departare, catre spatele casei.
— Da-te jos! striga ofițerul. Te-au vazut! Da-te jos, nu vreau sa mai aflu nimica!
— Nu mi-e frica, raspunse baiatul.
— Da-te jos! repeta ofițerul; însa luandu-și seama, mai întreba:
— Dar la stanga ce mai vezi?
— La stanga?
— Da, la stanga.
Baiatul întinse capul spre stanga. O alta șuieratura și mai apropiata decat cea dintai strabatu aerul. Baiatul tremura.
— Ce Dumnezeu! striga el. Pare ca nemții vor sa-și verse focul pe mine. Glonțul trecuse foarte aproape.
— Da-te jos, striga ofițerul maniat și cu ton poruncitor.
— Ma cobor îndata, raspunse copilul, dar n-aveți teama, ma adapostește frunzișul copacului. Vrei sa știi ce este în stanga?
— Da, dar da-te jos, adaugase ofițerul.
— La stanga, striga baiatul lungindu-și trupul.
— Spre partea unde este o bisericuța, parca vad…!
O a treia șuieratura și mai napraznica se auzi deodata. Baiatul aluneca, încerca sa se agațe de craci, și cazu întins la picioarele copacului.
— Blestemații! Mi-au omorat copilul! striga ofițerul, aler-gand catre el.
Baiatul ramasese întins la pamant cu brațele întinse. Un șiroi de sange curgea din pieptul lui. Sergentul și doi soldați sarira repede de pe cai, ca sa-i vina în ajutor. Sergentul se apleca și-i desfacu repede camașa. Glonțul patrunsese plamanul stang.
— A murit? întreba ofițerul.
— Nu, traiește înca! raspunse sergentul.
— Dragul meu baiat! zise ofițerul aplecandu-se spre el; nu te speria, prinde inima!
Pe cand, însa, ofițerul îl îndemna sa nu se sperie și-i apa-sa batista pe rana, ca sa-i opreasca sangele, baiatul își dete sufletul.
Ofițerul ramase înmarmurit, galben ca turta de ceara și cu ochii ațintiți asupra micului viteaz. În urma se apleca, îi așeza frumos capul pe iarba; se scula în picioare, sa-l mai priveasca înca. Sergentul și cei doi soldați erau și ei mahniți pana în fundul inimii.
Plutonul statea întors în partea în care se știa ca se afla vrajmașii.
— Puiul de viteaz! zice înca o data ofițerul, cu ochii plini de lacrimi, și rostind acestea, se duse spre casa, smulse steagul tricolor de la fereastra și-l întinse ca un giulgiu jalnic peste baiețelul mort, lasandu-i chipul dezvelit.
Sergentul puse langa el caciulița, pantofii și cuțitașul cu care își taiase nuiaua cu cateva minute mai înainte.

Îl mai privira catva timp în tacere, apoi ofițerul zise sergentului:

— Voi trimite ambulanța sa-l ridice de aici: a murit soldațește, soldațește trebuie sa-l îngropam. Dupa aceea îi mai trimise cu mana un ultim adio și striga soldaților:
— Încalecați, baieți! Înainte!
Toți sarira pe șa și micul pluton, strangandu-se porni. Curand dupa aceea, copilul mort primi onorurile militare.
Catre apusul soarelui, tot șirul avanposturilor italiene, ducandu-se întru întampinarea vrajmașului, trecu pe același drum pe care îl strabatuse dimineața, micul pluton de cala-reți. Era un batalion întreg de vanatori, care, cu cateva zile mai înainte, udase cu sange vitejesc dealul San-Martino.
Batalionul înainta desparțit în doua șiruri. De-a lungul drumului curgea un paraiaș limpede cu marginile smalțuite de flori; casa parasita era la o mica departare.
Vestea despre moartea vitejeasca a baiatului patrunsese repede în tabara, astfel ca cei dintai ofițeri ai batalionului, care zarira micul cadavru, îl saluta scoțand sabiile. Unul din ei se pleca pe marginea paraului, rupse cateva flori și i le az-varli. Toți îl imitara. Fiecare, ofițer sau soldat, aruncandu-i flori, îi striga salutandu-l militarește:
— Ramas bun, pui de viteaz lombard! Onoare ție, copile! Traiasca Italia! Glorie vitejilor.
Un ofițer îi arunca medalia sa de virtute militara. Un altul se duse sa-l sarute pe frunte.
Florile se gramadeau mereu pe piciorușele lui goale, pe pieptu-i însangerat, pe micul lui cap balai. Iar el, întins pe iarba, învaluit în steagul național, dormea liniștitul somn al veșniciei.
Chipul îi era alb și parca suradea, ca și cum sarmanul baiat ar fi auzit acele salutari și ar fi fost vesel, ca-și daduse viața pentru scumpa lui Lombardie.

          Tata m-a iertat. Eu însa, tot aveam inima îndoita, și mama, ca sa ma faca sa mai uit, ma trimise cu fiul cel mare al portarului, sa ma plimb pe Corso (Bulevardul orașului). Pe la jumatatea drumului, cand treceam pe langa un car cu lemne, ce statea dinaintea unei pravalii, auzii pe cineva strigandu-ma pe nume; era Coretti, camaradul meu, acela cu flaneluța cafenie și cu caciulița de blana de pisica. Saracuțul, era asudat și obosit de tot, caci ducea în spinare o sarcina de lemne. Un om ce se afla în car îi dadea lemnele rand pe rand. El le cara în pravalia tatalui sau și le gramadea cu graba într-un colț.
— Ce faci Coretti, îl întrebai eu.
— Nu vezi? îmi raspunse el, întinzand mainile ca sa mai prinda alt rand de lemne, îmi repet lecția!
Eu rasei. El, însa, vorbea serios și, ținand lemnele cu amandoua mainile, începu sa rosteasca umbland: Verbul variaza dupa: persoana, numar, și dupa timpul cand se petre-ce lucrarea…, așeza lemnele și reîncepu: și dupa modul cum se face lucrarea…, întorcandu-se de la car cu un alt braț de lemne: dupa persoana în care lucrarea este înfatișata.

Aceasta era lecția noastra de gramatica pentru a doua zi.

— Ce ma fac! îmi zise el, ma folosesc de timp. Ce vrei? Omul face cum poate! Tata a plecat cu randașul dupa o afa-cere. Mama e bolnava. Trebuie sa descarc eu lemnele și totodata îmi repet gramatica. Știi ca e grea lectia de azi? Nu-mi intra în cap cu nici un chip! Apoi zise catre omul cu carul:
— Tata a spus ca o sa se întoarca pe la șapte, vino atunci sa-ți plateasca! Carul porni. Haide! Nu vii puțin în pravalie? îmi zise el. Intrai: era o odaie mare, plina cu lemne și manun-chiuri de surcele; un cantar era așezat deoparte.
— Crede-ma ca am muncit zdravan azi, adauga Coretti, sunt silit sa-mi învaț lecția pe apucate. Îmi scriam propo-zițiile, cand intra cineva, ca sa cumpere lemne. M-am așezat iar la scris; iata ca vine carul. Am fost nevoit azi de dimineața, sa merg de doua ori la targul de lemne, tocmai acolo, în piața Veneției. Nici nu-mi mai simt picioarele, și vezi ce umflate îmi sunt mainile? Ce m-aș face daca ar trebui sa desenez azi! Vorbind astfel, matura frunzele uscate și așchiile care stateau risipite pe podea.
— Ia spune-mi, Coretti, unde îți înveți lecțiile? îl întrebai. Negreșit ca nu aici, raspunse el, vino de vezi. Ma duse într-o odaița din dosul pravaliei, care servește totdeodata de buca-tarie și de sufragerie, cu o masuța într-un colț, pe care erau așezate: carțile, caietele și lucrarea începuta.
— Uite, zise el, ramasesem, la raspunsul al doilea: din piele se fac încalțaminte, cingatori, chingi… am sa adaug: geamantane, sipete. Lua condeiul în mana și scrie mai de-parte cu frumoasa lui caligrafie.
E cineva aici? se auzi strigand din pravalie. Era o femeie, care venea sa cumpere surcele.
— Îndata! raspunse Coretti, sarind de pe scaun; apoi cantari manunchiurile, lua paralele, alerga la registru, ca sa înscrie vanzarea și se întoarse la lucrarea lui zicand: Ia sa vedem daca voi putea sa sfarșesc periodul! și începu sa scrie: saci de calatorie, ranițe pentru soldați!
— Aoleo! Cafeaua da în foc! striga el deodata și alerga la vatra, sa traga ibricul la o parte.
— E cafeaua mamei, îmi zise el, am fost silit sa învaț cum se face… Așteapta-ma puțin sa i-o duc! Ba vino și tu; mamei i-ar parea bine sa te vada. E în pat de șapte zile, biata mama!
— Arși! Tot mereu ma ard la deget cu ibricul asta! Ce sa mai adaug dupa ranițele soldaților?… Trebuie sa mai gasesc ceva și nu-mi vine deloc în minte.
— Hai la mama! Deschise o ușa și intraram într-o odaie tot așa de mica. Mama lui Coretti era culcata într-un pat mare și legata cu un tulpan la cap.
— Ți-am adus cafeaua, mama! zise Coretti, dandu-i ceașca. Baiatul asta e un camarad de-al meu.
— Bine, domnișorule, zise buna femeie, bravo, draguțule! Vii sa cercetezi pe bolnavi, nu-i așa?
În vremea aceea, Coretti așeza pernele de la spatele ma-mei sale, tragea plapuma, ațața focul, gonea pisica de pe dulap.
— Îți mai trebuie ceva mama? întreba el, luandu-i ceașca goala.
— Ai luat doua linguri de sirop? Cand s-o ispravi, dau e fuga pana la spițerie. Lemnele sunt descarcate. Pe la patru o sa pun carnea la foc, dupa cum m-ai învațat dumneata, și cand o trece pe aici femeia cu unt, o sa-i dau patruzeci de lire. Nu te îngriji, mama, totul merge struna.
— Îți mulțumesc, Coretti, raspunse femeia, dragul mamei la toate se gandește!
Biata bolnava îmi dete o bucațica de zahar. Dupa aceea, Coretti îmi arata o mica poza; era portretul tatalui sau în uni-forma militareasca; avea pe piept medalia Virtutea militara caștigata la 1866 în regimentul prințului Umbert
Seamana la chip cu fiul sau, are ochi tot așa de vii, zambetul tot așa de vesel.
Ne întoarseram în bucatarie.
— Am mai gasit ceva, zise Coretti, și adaugase pe caiet: se fac hamuri de cal.
— O sa fac diseara ce mi-o mai ramane din lecții, caci am de gand sa ma culc tarziu. Bine de tine, ca ai atata timp, ca sa înveți și îți mai ramane și de plimbare!
Coretti este totdeauna un sprinten și harnic copil.
Intrand în pravalie, așeza lemnele pe capra și începu sa le taie în doua cu fierastraul, zicand: „Iata gimnastica!… Mai buna decat întinderea brațelor înainte…”
— Aș vrea, cand s-o întoarce tata, sa gaseasca toate lemnele taiate: ce mulțumit ar fi!
Atata numai ca, dupa ce tai lemne fac niște t și l de parca sunt șerpi. Bine zice profesorul; dar ce sa-i fac? Am sa-i spun curat, ca am fost silit sa muncesc cu mainile. Dar ce m-ar bucura mai mult, ar fi sa vad pe mama sculata. Azi, slava Domnului, îi este ceva mai binișor. Gramatica o s-o învaț maine, în zori de zi. Iaca și carul cu butuci! La munca, baiete!
O carucioara plina cu butuci se opri dinaintea pravaliei. Coretti alerga la ușa sa vorbeasca cu caruțașul. Dupa aceea, întorcandu-se, spre mine, îmi zise:
— Acum nu mai pot sta de vorba cu tine, sa ne vedem sa-natoși, prietene, maine! Ce bine îmi pare ca ai venit sa ma vezi! Plimbare buna! Bine de tine.
Ma stranse de mana și se apuca sa care butuci, începand iarași sa alerge de la car la pravalie, cu fața rumena ca un trandafir, sub caciula lui de blana de pisica, voios și sprinten, încat ți-era drag sa te uiți la el.
— Ferice de tine! striga el înca o data.
— Nu, Coretti, nu! Tu ești mai fericit: tu, caci înveți și muncești mai mult decat mine: tu, fiindca ai dat ajutor parin-ților tai: tu, dragul meu camarad, pentru ca ești bun, de mii de ori mai bun decat mine!

                                 🌻 Un bulgăre de zăpada de Edmondo de Amicis

Ninge întruna.
S-a întamplat ceva trist azi dimineața cu zapada, cand am ieșit din școala. Baieții cum ajunsera pe Corso, începura sa se bata cu bulgari facuți cu zapada de aceea jilava, care, cand o strangi în maini, se face tare ca piatra. Trecea multa lume pe trotuare. Un om le striga:
— Astamparați-va baieți! În minutul acela se auzi un vaiet îngrozitor ce venea din partea cealalta a trotuarului și un biet batran, caruia îi cazuse palaria, șovai și își acoperi ochii cu amandoua mainile, iar un baiețel care statea langa dansul striga din toate puterile: „Ajutor, ajutor!” Un bulgare de zapada lovise pe bietul batran drept în ochi.
Baieții se împraștiara într-o clipa. Eu ma aflam la ușa li-brariei, unde intrase tata, și vazui ca vin mulți dintre camara-zii mei, care se varau prin mulțime și se prefaceau ca se uita pe la galantare. Printre ei erau: Garrone, cu veșnica lui bu-cata de paine în mana, Coretti, Zidarașul și Garoffi, baiatul care strange timbre poștale.
În jurul batranului se adunase multa lume. Un gardist amenința și întreba în dreapta și în stanga:
— Cine a azvarlit? Spuneți care din voi? Și pipaia mainile baieților, ca sa vada care din ei le avea ude.
Garoffi statea langa mine, galben ca turta de ceara si tre-mura ca varga.
— Nu vreți sa spuneți cine a azvarlit? striga iar, gardistul.
Atunci auzii pe Garrone zicand încet lui Garoffi:
— Haide, du-te de marturisește! N-ar fi pacat sa lași pe altul, sa fie prins în locul tau?
— Nu e nimic, fa-ți datoria! adaugase Garrone.
— Mi-e frica, nu îndraznesc!
— Prinde inima! Haide, ca vin și eu cu tine!
Gardistul și multe alte persoane întrebau mereu:
— Cine a fost? Cine a putut savarși o astfel de fapta? Bietul batran! Sticla de la ochelari i-a intrat în ochi, l-a orbit!… Ștrengarilor!… Mișeilor!
Saracul Garoffi, era așa de aiurit, ca de-abia se putea ține pe picioare.
— Vino! îi zise Garrone cu glas hotarat. Haide, nu te teme, lasa ca te apar eu! și apucandu-l de braț îl împinse înainte, susținandu-l ca pe un bolnav.
Lumea pricepu și mai mulți ridicara pumnii asupra lui Garoffi; dar, Garrone aparandu-l, striga:
— Nu cumva ați vrea sa sariți zece oameni asupra unui biet copil!
Toți se retrasera și gardistul, luand pe Garoffi de mana, îl duse la o cofetarie, unde se afla ranitul.
Recunoscui îndata pe bietul batran. Era un funcționar, care locuia cu un nepoțel al sau în al patrulea cat din casa noastra.
Îl așezasera pe un fotoliu și-i pusesera comprese la ochi.
— N-am facut înadins! spunea polițistului, bietul Garoffi, plangand și pe jumatate mort de frica.
Vreo doi oameni îl îmbrancira în cofetarie, strigandu-i:
— În genunchi! Ștrengarule! Cere-i iertare în genunchi!
Alții îl și trantira în genunchi.
În minutul acela doua brațe zdravene îl ridicara de jos și un glas puternic striga:
— Nu, domnilor!
Era directorul nostru, care vazuse și auzise tot.
— O data ce baiatul a avut curajul sa-și marturiseasca greșeala, adauga el, nimeni nu mai are dreptul sa-l umileasca! Se facu o tacere generala.
— Acum, zise directorul lui Garoffi, cere-i iertare!
Garoffi, plangand cu hohot, îmbrațișa genunchii batra-nului care-i puse mana pe frunte și-l mangaie cu blandețe.
Deodata, toți cei de fața, înduioșați strigara:
— Scoala-te copile! Scoala-te și pleaca liniștit: du-te acasa.
Tata ma scoase din gloata și, cand ajunseram în ulița, îmi zise:
— Spune-mi, Enrico, ce ai face tu într-o astfel de împre-jurare: ți-ai marturisi și tu greșeala ca Garoffi?
— Da, tata, îi raspunsei.
— Jura-mi ca ai face așa!
— Ți-o jur, iubite tata!